Scrisoare către expeditor

Azi te’am văzut doar fugitiv; silueta ta a mărşăluit rapid pe lângă trupul meu. Cu siguranţă iar nu m’ai remarcat - fizic nu părăsesc tiparul…caută excentricul în altă parte. Ţi’am găsit privirea tocmai la plecarea (din localul ăla împuţit). Mă gândisem toată seara că nu’mi va fi dat să te revăd şi deja’mi schiţasem în minte o proză scurtă, dramatizată în mod natural, despre cum o să’nfrunt acasă acel “eu” ce’aparţine ţie. Nu eram însă sigur care variantă era mai prielnică (ce ipocrit sunt) normal că vroiam să’ţi mai pot admira perfecţiunea, dar să te văd lângă mine nu’n harababura străzii, tu căutând cu totul altceva decât chipul meu pălmuit de vânt. Ar fi fost asemenea fluxului care se’mpotriveşte să ude uscatul spre încăpăţânarea infantilă a mării. Dar nici cea mai bogată imaginaţie a ta n’ar putea sesiza vreodată o singură literă aşternută de mine! Doar dac’ai putea auzi sunetul pe care’l scoate foaia când te creionez seară de seară…poate el să facă asta?! Poate face un stilou să plângă cu lacrimi de cerneală?! Tu nu realizezi cum te’aş gusta cu măsură…picătură cu picătură şi mi’ar fi destul să mă’mbăt zilnic. Ce pricepi tu din toate astea, când mulţumirea’ţi de sine sălăşluieşte într’un incapabil – imun la tine?! Eu mă otrăvesc cu veninul tău şi el, nepăsător, îl degustă ca p’un vin nobil – cu guri mari să te consume. La dracu cu pozele, chipul tău nu merită să fie înrămat…toţi ar trebui să sfiească de gândul îngrădirii tale – cum să’ţi delimiteze orizontul atât de libertin pe care’l porţi trufaş ca pe’o medalie. Te’am surprins d’atâtea ori cu ochii, declanşându’mi ploapele să te surprind aşa cum eşti tu (frumoasă)…dar nu te pot aşterne…niciun pictor nu este demn de portretul tău. Cum poţi fi tu, oare, atât de frumoasă?! Îi urăsc pe toţi, enorm, doar pentru gându că eu nu sunt singurul care te vede în acest fel. Ai fi în stare să’mi sorbi cantitatea de lichid din creier ca să mă laşi inert în lumea ta?! Cu siguranţă că nu!
Mai bine’ai muri…eşti tu demnă de mine?! Care pe care nu se merită?! Eu ce sacrific pentru tine timpu p’un altar care zilnic este tot mai bătrân sau tu care cauţi să te’mbraci, la fiecare ieşire din casă cât mai frumos ca să nu’ţi fie, iubitul, de urât?! M’ai condamna, poate – că mai ştiu eu ce nevoi nu’ţi împlinesc…proasto, ce’aş mai putea îndeplini când eu sunt ochii care privind oglinda te fac să fi aşa frumoasă?! Te’aş îngropa în ale mele cuvinte şi’n al tău mormânt ai deveni o carte, cu coperţi de pământ, pe care doar eu s’o tălmăcesc; sunt egoist, da…cum să te las pe mâna la toţi analfabeţii, în a lor încercare stupidă de a te citi pe caractere?! Numai eu pot da înţeles fiecărei literă întipărită pe trupul tău…

Feminin

Ce frumoasă este camera unei fete. Deţine atâtea mistere pe care nici chipul ei nu le poate cuprinde. Toate acele nuanţe de culori vii formează câte’un curcubeu în fiecare unghier şi ochii ei par concomitent soarele şi luna. Privindu’te pe tine găzduită’n ea imi dau seama că feminitatea ta, firavă, nu poate exista într’un mediu mai prielnic decât cel existent. N’am să’ncerc să te răpesc, nici tu n’ai să iei în calcul evadarea sufletească, din propicele lăcaş, căci dacă te’aş smulge…o mare parte din tine ar rămâne captivă şi ego’ul tău n’ar mai completa perfecţiunea râvnită de mine; nu poţi înlătura o broască ţestoasă din carapacea ei fără ca aceasta să nu sufere…şi dac’o vei face ea va mai trăi puţin, sfârşind apoi în cele mai groaznice chinuri. Şi’mi vine tare greu să conştientizez faptu că sfera nevoilor tale primare (de lucruri materiale, sentimente superficiale şi farduri cotidiene) m’ar putea tolera pe mine, în cadru restrâns al său…ca fiind o ultimă salvare. Dar cum ar fi?! Este greu să’mi imaginez momentul în care tu ai îngădui, în optimismul tău, ca duioasa’mi sfârşenie să dea năvala peste tine. Oare’ai permite în orgoliul tău de ţaţă să’ţi redecorez locuinţa?! S’o umplu cu decepţii…vise ne’mplinite…sentimente ne’mpărtăşite, suferinţă…cu mine! Am să iau cu asalt teritoriu’ţi privat şi am să’l subjug sub tortura existenţei mele. O să’ţi transform, doar cu privirea, camera într’o criptă şi ne vom lepăda de coloritul strident în locul lui lăsând dâre d’un gri mucegăit ce’i va schimba asemănarea într’o obscură aşezare. Apoi te vei pune singură’n lanţuri grele blestemând clipa’n care ai fost îngăduitoare şi’ai permis unui străin, ca mine, să’ţi demaşte propria persoană…lăsând’o seacă de fiinţă. O să mă urăşti enorm pentru unica picătură de altruism pe care singură te’ai silit să mi’o torni într’un pahar spart deja. Îndată ce’ai permis unui stingher să te contagieze ai renunţat subit la suveranitate ta imaginară…dar n’aveai de unde să ştii, nici măcar n’am fost nevoit să mă prefac adeptul principiilor tale, a fost de’ajuns să profit de credibilitatea ta, spunându’ţi că experimentând asta vei fi unică’ntre ele! Şi n’am minţit, doar că aşteptarea ta şi’a creat singură iluzia în care te zbaţi acum…

Tribut naturii

- Putem incepe sau mai trebuie sa vina cineva?!
- Tocmai persoana in cauza, replica alta voce.
- Ei dracie dar ce’nseamna asta, auzi sa’ntarzie…de parca mi’ar face mie vreun favor.
Discutia a fost intrerupta de doua bocanituri in lemnul, uscat, al usii. Aceasta se deschise usor si o silueta patrunse in camera. Cu o voce timorata, tremuranda, spuse:
- Imi cer iertare pentru a mea intarziere, n’a fost voita, dar la receptie mi s’a explicat fugitiv unde pot gasi camera da’n tesatura de holuri inguste m’am ratacit.
- Asta e buna, se auzi un glas destul de indignat, cum sa vii cu aceasta scuza cand sunt si indicatoare luminoase care te ghideaza spre salonul “Repartizare” – doar este, cred, cea mai importanta sectie. Oricum ar fi bine sa’ncepem ca s’asa suntem presati de timp si mai exista si alte programari, asa incat tre’ sa ne miscam repede.
Camera se lumina brusc…incaperea mobilata destul de modest cu doar doua dulapuri metalice, trei scaune joase necapitonate si o masa in forma de “u”. In fata biroului, de lemn masiv, statea un barbat cam pe la 1.80m. Lasa impresia unui ins uscativ dar umerii lati aratau ca’n tinerete era bine cladit. Cei aproximativ 40 si ceva de ani ii spicuisera parul negru cu fire sidefii. Chipul destul de sever, hotarat se putea confunda c’o eronata ingamfare. De cealalta parte a mesei, de la stanga la dreapta, se aflau tolaniti pe scaune: un gandac, un vierme, si o musca. Viermele parea sa fie intr’o functie mai inalta, poate si datorat faptului ca ocupa locul central. Corpul sau, exagerat de gras, se prelingea printre manarele scaunului; jos pe podea in dreptul sau se putea observa si’o balta cleioasa ce se tot scurgea balos din acesta. Larva obeza avea culoarea untului cu reflexe de argintiu, inelele se’ntindeau pe toata suprafata trupului oval, strangulandu’l ca niste curele, facand sa se reverse insemnate cantitati de celule adipoase – ciuruite de mici firisoare, albe de par, ce miscau intruna sub respiratia gafaita a acestuia. Gandacul d’un negru sticlos isi tot freca antenele cu piciorusele din fata, fiind probabil un fel de tic al sau, in timp ce gura (delimitata de doi clesti ascutiti) se inchidea si deschidea dand impresia ca molfaie ceva. Musca privea neincetat (cu ochii sai mari) chipul barbatului inca din clipa cand acesta pasise’n camera. Aripile sale, ca doua perdele brodate manual, fluturau in curentul ce intra pe sub usa (care nu se’nchidea etans). Sunetul vantului era acompaniat de un tiuit subtire scos in permanenta de musca, fapt ce facuse ca barbatul sa duca instinctiv palmele spre urechi atunci cand intrase in camera. Miscandu’se neintrerupt pe scaun, dar ceva mai calm, viermele se adresa individului:
- Dupa cum probabil ati aflat, sper, in acest moment sunteti mort… doar sufleteste, dar asta nu ne priveste, noi suntem aici sa clarificam problema trupeasca. Sa va rezum mai exact ce se va intampla cu dumneavoastra: orice fiinta, fie ea animal, planta, insecta sau om, atunci cand se naste este luata in evidenta naturii si printr’un “contract” este obligata ca dupa moarte sa “plateasca” tribut ei…cu propriul trup (sau cat a mai ramas din el, asta daca n’a suferit cumva vreun accident mai grav). Este un fel de reciclare…acesta este impartit, transformat in substante organice si distribuit solului. Produsul de calitate superioara in suprafetele fertile, iar rezidurile si ce mai ramane pe solurile aride, deserturile, relief stancos, s.a. Practic asta se’ntampla cu toate fiintele, dar numai la specimenele mai mari, cum ai fi dumneata de exemplu, se formeaza consilii – ca acesta pe care’l aveti in fata…de aici si denumirea de “Repartizare”.
- Dar...(incerca barbatul s’adreseze o’ntrebare, profitand de o mica pauza remarcata in turuiala viermelui).
- Stati nu ma intrerupeti, inca n’am terminat, va veni si timpul cand imi veti pune intrebari (zise larva consecvanta in discursul ei). Daca doreati cumva sa’ntrebati cum va decurge procesul de transformare in substante organice, va voi spune imediat. Vedeti exista alta sectie, la cateva holuri de aici, numita “Metamorfozare” cunoscuta si sub numele de “Bucatarie” (scoase un zambet zeflemitor viermele). De fapt nu este vorba decat de o mare masina de tocat care taie marunt-marunt carnea dupa ce’n prealabil a fost dezosata. Scheletul este inapoiat in mormant ca sa nu se strice falsa armonie a credintei, zdruncinata s’asa serios de insusi oamenii. Produsul finit intra intr’un mare cuptor s’apoi printr’un sistem ramificat de conducte este imprastiat in diferite locatii. In mare asa decurge tot procesul…mai exista si niste mici actiunii dar nu necesita precizate. Acum inca o problema, va rog sa’mi spuneti care a fost cauza decesului…daca a fost provocata de vreo boala sau stiu eu de altceva?!
- Da…am fost diagnosticat cu cancer la plamani, spuse omul.
- Atunci am s’anunt ca mai intai sa vi se faca o incizie ca sa ne lepadam de acestia. E vorba de ce va spuneam mai devreme despre calitatea substantelor. Plamanii dumneavoastra daca spuneti ca au fost contagiati d’acel virus blestemat…vai cat pot sa urasc aceasta specie (facu o paranteza viermele), vor ajunge in alta parte si dupa ce vor suferi la randul lor transformarea, se vor indrepta spre acele locuri nepretentioase…nu mai are rost sa reiau povestea. Dar de alte boli mai aveti la cunostiinta ca ati suferit?!
- Din cate stiu, nu!
- Perfect…inseamna ca sunteti de calitate superioara (ranji iar viermele). Acum insa a venit momentul, la care’ati tanjit atat, cand imi veti putea adresa intrebari – daca aveti desigur, dar nu multe ci doar esentialul, asta daca n’am fost destul de explicit si am omis cate ceva.
- Ar fi cateva (spuse sovaind omul)…
- Stati, stati (fu intrerupt barbatul) am uitat sa mai aduc in discutie un lucru, de fapt o noua masura impusa la cerinta oamenilor. Este posibil daca doriti ca al dumneavostra creier sa ajunga intr’un loc cu totul special…stiu si eu…la radacina unui copac plantat de propria mana, pe gazonul casei din copilarie, intr’un loc unde ati fi vrut s’ajungeti si n’ati avut prilejul sau de ce nu in parcul unde v’ati sarutat pentru prima data persoana iubita.
De aceasta data chicotira si celelalte oratanii, nu doar mentoru lor plasat in mijloc. Individul ramasese pe toata durata sporovaielii cu privirea semeata, dar la auzul celor din urma cuvinte pleca usor capul prefacandu’se ca nu observa gesturile rautacioase.
- Nu, nu am astfel de pretentii (replica p’un ton raspicat, fapt ce facu ca expresia faciala a lighioanelor sa revina la una normala). Dar as mai avea o’ntrebare daca mi se permite…
- Desigur, te ascultam!
- Imi puteti spune ce se’ntampla daca cineva refuza cele enumerate mai sus, ma refer la povestea cu repartizarea si asa mai departe?!
- Mi s’a parut mie ca nu prea ati fost atent la ce v’am spus si acum mi s’a si confirmat acest lucru; aduceti’va aminte de contract…da da CON-TRAC-TUL nu poate fi incalcat (rostind cu glas sacadat accentuand de fiecare data pe cuvantul contract).
- Dar despre ce contract e vorba pana la urma, nu’mi aduc aminte sa fi semnat asa ceva (se aprinse barbatul rosind putin).
- Va rog sa fiti politicos asa cum am fost si noi cu dumneata. Consiliul nu accepta o astfel de purtare (s’a repezit musca sa spuna, scotand un tiuit si mai asurzitor care paru sa deranjeze doar pe ins).
- Lasati’l, lasati’l (interveni staruitor viermele incercand sa aplaneze micul conflict verbal care era pe cale sa inceapa). Draga domnule va inteleg indignarea dar incercati sa’ntelegeti ca noi doar slujim cauza, n’am creat’o…si nici n’o modificam. Cat despre contract…aveti dreptate cand spuneti ca nu v’aduceti aminte, acesta este intocmit de la stadiu embrionar si nicio fiinta nu stie el pana in momentul (facu o scurta pauza)…ca acesta de fata.
- Fie vorba asa, cer permisiunea sa ma adresez superiorului.
- Hei…luati’o usor, calmati’va…vedeti aici e o chestiune mai delicata; nici macar noi care servim interesele sale nu am avut placerea sa’l intalnim pana acum. Unele voci spun ca nici n’ar exista nimic mai mult decat o veche oranduiala personificata intr’o fiinta (reala sau imaginara ramane la latitudinea fiecaruia) care coordoneaza toate astea.
- Cred ca glumiti (zise surprins din cale afara omul).
- Nu, acesta este adevarul…ati vrut sa’l stiti si l’ati aflat, si credeti’ma nu la multi le acordam atatea detalii. Singura metoda prin care puteati sa nu ajungeti aici era incinerarea voita sau nevoita (cauzata de vreun incendiu). S’atunci e tot un soi transformare dar una necontrolata si substantele organice se’mpart haotic care pe te miri unde. Din pacate in prezent ne lovim tot mai des de aceasta problema, vremurile astea noi (ce sa le faci) ideile oamenilor, o ambitie prosteasca dupa parerea mea. Inainte nu era deloc asa, doar in perioada inchizitiei ce mai intampinam dificultatea, dar macar atunci se actiona ca sa suprime mizeria de conceptii care predomina s’astazi – vedeti adevarata e zicala ca raul trebuie starpit de la radacina, pacat ca n’a dat roade si’n aceasta privinta.
Barbatul se arata din ce in ce mai indignat in decursul monologului, ba chiar vru sa intervina dar nu reusi asta datorita debitului verbal al viermelui dar intr’un final rabufni:
- Insecte mizerabile, daca eram inca in viata pana acum erati zdrobite de greutatea pantofului meu. Va arati in fata mea, falsa, autoritate pretinzandu’va fiinte superioare cu functii inalte incat sa luati decizii si sa creati ordine, nu sunteti nimic mai mult decat nici nevertebrate nenorocite.
Cele trei oratanii de fata se aratau revoltate fata de scaparea omului, semn ca nu intalneau prea des un astfel de comportament. Fixandu’le cu privirea barbatul continua pe acelasi ton:
- Indrugati povesti despre contracte fictive si eu care credeam ca macar dupa moarte o sa am parte de niste raspunsuri…dar se pare ca nu’mi este dat nimic mai mult decat s’ascult niste fabule narate de un vierme care incearca sa ma convinga sa intru intr’o rasnita! La dracu cu toate astea…
Intr’o clipa barbatul se napusti la gatul viermelui, strangulandu’l…si’n timp ce’l gatuia zdravan, musca si gandacul sarira sa’si salveze lideru – strigand in acelasi timp dupa ajutoare. In urmatorul moment o sumedenie de insecte umplura camera navalind asupra individului. Scapandu’si conducatorul din mainile furioase ale omului, acesta porunci ca razvratitu sa fie nimicit. Sute de clesti muiati de seva lipicioasa se repezira asupra insului si fulgerator il lipsira avid de trup in strigate disperate si’n plescaiturile gurilor baloase.
Multumit de rezultat, desi resimtandu’se inca, viermele afirma:
- Ehe domnule, natura indiferent de mijloace triumfa intodeauna! (si schimbandu’si brusc tonul se adresa calailor): si dupa ce curatati mizeria asta de pe podea…poftiti inauntru pe urmatoru!

Sicriul cu capac de sticla

Ma trec fiori si acum cand mi’aduc aminte de cele intamplate, desi a trecut destul timp d’atunci, dar am s’o fac la rugamintea unui bun prieten care’a insistat sa’mi publice relatarea intr’un ziar, convins ca este o povestire de groaza pe cinste…facand abstractie de staruinta mea asupra veridicitatea intamplarilor. Inca stapanesc bine si cel mai mic detaliu asa ca voi prezenta lucrurile exact cum s’au petrecut.
“Totul s’a desfasurat la varsta fecioriei mele, avand undeva pe la 20 de ani, cand hoinaream in deriva pe vastele tinuturi ale tarii in cautare de aventuri noi. Era inca perioada in care cu putini bani puteai avea parte d’o masa si un pat la asfintit, asadar pribegitul meu nu m’ar fi lasat fara niciun chior la batranete. Dintre toate locurile pe care le’am cutreierat doar unul singur mi’a ramas intiparit in minte, cel despre care scriu acum: era vorba de un sat micut, Vadu Viilor, situat la poalele muntilor – in care media de varsta era destul de inaintata. Oamenii locuiau in niste case mici de chirpici, c’o’nfatisare destul de saracacioasa, unele dand impresia ca stau gata sa pravaleasca la simpla deschidere a portii. De cum am intrat in sat un lucru cu totul neobisnuit mi’a starnit interesu, langa fiecare casa era amplasat cate’un dreptunghi acoperit c’o urzeala neagra. La’nceput am crezut ca era vorba d’un loc unde depozitau lemnele sau alte materiale, ghidandu’ma dupa spatiul redus de care aveau parte in asezarile lor. Curios din fire, in timp ce strabateam ulitele prafuite pentru a ma obisnui cu locul, am avut tentativa de a descoperi silueta unei cutii, dar ca si fulgerat un ins batran m’a luat in primire chiar din momentul cand m’am apropiat la mai putin de doi pasi de aceasta. M’a’ntrebat p’un ton, deloc primitor, ce vant m’aduce prin linistitul lor sat si daca aveam intentia sa le tulbur existentele. Am ramas putin indignat, dar m’am multumit sa cred ca n’a facut’o cu rea intentie si i’am spus politicos ca sunt doar un trecator care calatoreste doar pentru a avea ce povesti la batranete nepotilor. Individul m’a ghidat spre hanul de langa sat sat, de altfel singura cladire ceva mai bine consolidata.
In fata acesteia n’am mai observat niciun dreptunghi misterios si dand uitare, pentru moment celor intamplate, am pasit agale insotit de scartaitul dusumelei. M’am invartit ceva timp printre mese, calcand tot mai apasat incercand sa ma fac auzit de catre gazda. In cele din urma am auzit venind dinspre o camera alaturata alte sunete de pasi…fixand cu privirea usa spre care se indreptau, am zarit iesind din umbra pragului cea mai frumoasa femeie pe care mi’a fost dat s’o vad vreodata. Hangita, o fetiscana cam de’aceeasi varsta cu mine, avea un par lung de un rosu aprins (putin ondulat) ce se prelingea bucla cu bucla precum lava unui vulcan peste umerii sai goi, rumenindu’i – iar ochii sai verzi de licurici jucau intre ploape neobositi; sanii ei rotunzi paraseau sfios corsetul sub stransoarea acestuia, miscandu’se sacadat pe ritmul respiratiei. Observand ca o admir nestingherit mi se adresa, pentru a ma elibera din vraja, intrebandu’ma daca doresc cumva vreo camera. Trezit ca dintr’o lunga noapte de betie, inca mahmur de parfumul parului ei, am spus ca vreau sa inchiriez o camera pentr’o perioada nedeterminata. Auzind acestea se bucura lasand un zambet sa cada pe buzele sale carnoase, apoi ma indruma spre treptele care aveau sa ma conduca spre temporara mea locuinta. Am urcat usor primele doua trepte, tinandu’ma de balustrada, si m’am oprit brusc…in beatitudinea situatiei uitasem sa ma prezint – mi’am cerut imediat scuze, dar mi’a replicat sa nu’mi fac griji, continuand deloc modesta, ca i se intampla des – semn pentru care am bagat de seama ca era constienta de frumusetea ei. Mi’a spus ca o cheama Catherine si numele ei mi’a rasunat, cu’n ecou puternic, mult dupa ce l’am auzit. Buimacit m’am instalat in camera si fiind obosit, de lungimea drumului strabatut, am pus capul pe perna…inca in fata ochilor cu chipul hangitei. Spre seara am coborat la cina si la lumina lumanarii Catherine mi’a parut si mai frumoasa; am vorbit despre una, alta…povestindu’i despre locurile in care fusesem si ea mi’a spus, imbujorandu’se, ca n’a parasit niciodata locul natal. In lucru ciudat am observat, dar care la momentul respectiv m’a multumit – dat faptului ca ma puteam bucura de exclusivism, a fost faptu ca in salon eram doar si hangita; am pus asta pe baza faptului ca satul nu era situat in vazul lumii si doar eu stiam ce poteci vitrege infruntasem ca s’ajung. Am urcat scarile tarziu, turmentat mai degraba de farmecul femeii decat de vinul rosu consumat fara masura si iminent am adormit la simpla atingere a patului.
Timpul petrecut in satul Valea Viilor trecea cu iuteala si daca n’as fi avut parte de evenimentele stranii care aveau sa mi se’ntample nu multe ar fi fost motivele pentru care l’as fi parasit caci pasiunea mea pentru Catherine se arata a fi destul de puternica – devenind din ce in ce mai apropiati, petrecand multe nopti impreuna. Zilele treceau si’un lucru mi se parea de’a dreptu ciudat…de la sosirea mea niciun alt drumet nu mai calcase pragul hanului, lucru care incepuse sa ma’ngrijoreze desi altadata ma aratasem incatat. Intr’o noapte in care somnul refuza sa se astearna pe ploapele mele apasate de vin, am iesit afara sa iau putin aer – ma plimbam pe ulite doar c’o lumanare in mana (tot satul dormea, pana si luna se pitula dupa nori). Tot zabovind, calcand parca de doua ori in acelasi loc, m’am trezit din intamplare in fata unui enigmatic dreptunghi (ca acela din prima zi a popasului meu); cert era ca d’atunci le ignorasem complet crezand ca’s doar niste lazi, dar aducandu’mi aminte de vechea mea curiozitate…am tinut musai sa mi’o satisfac. Am apucat c’o mana panza groasa care’l acoperea si tragand intr’o parte de aceasta am observat ca de fapt nu era o cutie din scanduri, asa cum ma asteptam, si era ca un fel de vitrina stand vertical, sprijinindu’se usor pe peretele casei. Fiind noapte afara nu se putea zari nimic in interioriul acesteia si dupa ce m’am uitat de jur imprejur ca sa m’asigur ca nu sunt vazut de nimeni, am adus lumanarea in dreptu geamului...ceva mai macabru nu vazusem nicicand, in spatele sticlei se afla trupul neinsufletit al unui barbat. Am evitat sa scot vreun sunet strident care ar fi putut trezi pe careva si tiptil tiptil m’am indreptat spre toate casele care aveau la intrare o astfel de cutie; dezvelind una cate una am gasit in fiecare cate un cadavru. Lucrurile care m’au facut sa fiu si mai ingrozit decat eram, au fost ca toate hoiturile erau numai barbati in floarea varstei, aveau ochii deschisi si dupa straie se putea observa cu usurinta ca nu erau localnici ci calatori. M’a uimit faptul ca in dreptul niciunui cosciug nu se simtea iz de starv si niciun ins nu purta vreo urma de putrefactie, fiind foarte bine conservati. Nu stiam ce explicatie sa gasesc, mi’ar fi placut sa cred ca este vreun straniu obicei specific zonei, dar daca asa stateau lucrurile de ce toate cadavrele imi inspirau un aer de drumet?! Si daca ma inselam, de ce zaceau doar barbati in ele?! M’am indreptat pe furis inapoi in camera mea si dupa multe ceasuri de intrebari am adormit.
Dimineata m’a trezit devreme, chiar inaintea lu Catherine, care obisnuia sa ma astepte cu micul dejun gata; a observat si ea ca ceva ma apasa si a’ncercat sa ma linisteasca spunandu’mi sa vorbesc despre oful meu. Am inceput sa’i spun despre cum seara trecuta neavand somn am iesit sa ma plimb prin sat si cand eram gata s’aduc in discutie misterioasele cutii, aceasta si’a schimbat brusc expresia fetei si’abordand alt subiectul, mi’a spus ca am sa’i povestesc mai tarziu, ca fiind duminica trebuia sa plece la biserica. Profitand de lipsa membrilor comunitatii am iesit sa cercetez imprejurimile. Desi’am strabatut in toate partile satul, parasindu’l pentru mai putin d’un kilometru n’am dat peste niciun cimitir, nici macar o cruce sau vreo groapa n’am zarit. In timp ce ma’ntorceam spre sat multe lucruri bizare mi se perindau prin minte: in primu rand mortii depozitati ca’ntr’un fel de vitrine, lipsa unui cimitir, absenta trecatorilor la han de cand ajunsesem eu si nu’n ultimul rand faptul ca exceptand’o pe Catherine toti satenii erau destul de batrani. M’am plimbat cam toata ziua dintr’un cap in altul al micului sat si ajungand spre seara la han, am observat ca pe langa nicio casa nu se mai afla nicio cutie – ba chiar mai mult oamenii ma priveau tare ciudat. Cinand mai devreme decat alta data m’am prefacut obosit, dat faptului ca si Catherine parea ceva mai distanta. Stateam in camera cu lumanarea stinsa, cand linistita’mi veghe mi’a fost alungata de o mica zarva ce venea de jos. Am asteptat in liniste pana ce lumina felinarului, care’mi intra camera, s’a departat considerabil si dupa ce nu s’a mai auzit niciun zgomot am coborat sa vad despre ce era vorba. Jos, rezemata de usa mi’a sarit imediat in ochi o lada acoperita, exact ca acelea pe care le vazusem la portile taranilor. Am dezvelit’o de carpa neagra si privind prin geamul usor aburit, de respiratia mea, nu am vazut nimic…era goala! M’a trecut o mare spaima si facand rapid legatura intre evenimentele stranii petrecute am decis ca era timpul sa parasesc Vadul Viilor. Pasind prin bezna deasa, luminandu’mi drumu c’o lumanare, ma purtam cat mai departe de acel loc gandindu’ma daca intradevar sicriul cu capac de sticla imi era destinat mie si hangita era vreun soi de vrajitoare sau totul a fost doar rodul imaginatiei mele si daca as mai fi ramas in sat poate m’ar fi lamurit cineva, iar eu as fi trait (in continuare) fericit langa Catherine.”
Adevarul este ca si acum ma mai intreb si cu siguranta nu voi afla niciodata…

Paianjenul

Intr’o dimineata cand m’am trezit, am zarit la capu patului o mare panza de paianjen. Trecuse ceva timp de cand nu mai facusem curat dar s’asa era pentru prima oara cand o vedeam, semn ca fusese faurita in acea noapte. Statea prinsa intr’un colt, parca levita – nici nu se observau legaturile care o tineau prinsa. Am suflat usor spre ea si’a’nceput sa onduleze ca niste bucle, de fecioara, pieptanate alene. Am fost tare fascinat de ea pana’n momentul cand am realizat ca doar o singura insecta poate face asa ceva: “Paianjenul…uraaaata specie!” (mi’am zis trecandu’ma deja un fior de scarba). Buimacit dupa somn am inceput sa caut impostoru, nu mi’a fost dat sa’l gasesc des’am fost destul de minutios. M’am gandit ca e mult mai bine ca n’am dat ochii cu el, avand in vedere ca posedand mai multi poate nu faceam fata; m’am amuzat putin dupa care am revenit la puerila joaca “de’a Eol” continuand s’o lovesc lin cu pale de expiratie. Frageda indeletnicire matinala mi’a fost alungat de sora mea care a intrat in camera sa ma’nstinteze ca pleaca la munca. A observat si ea, desigur, paienjenisul de langa pat si m’a taxat imediat malitios: “Stai toata ziua inchis in camera dar n’ai pune mana p’o matura, o sa faci viermi pana la urma.” Auzind acestea am bombanit ceva care sa sune a un lucru afirmativ, prefacandu’ma ca inca nu m’am trezit bine, nu d’altceva dar stiam ca avea daru sa exagereze si sa ridice la rang de catastrofa mondiala orice lucru cat de mic. Dupa ceva mai mult timp, in care am lenevit (poate chiar am mai atipit putin – nu stiu exact), m’am ridicat din pat aproape de amiaza. In decursul zilei petrecute la birou am tot aruncat constant priviri spre coltul ce gazduia musafirul cu opt picoare dar nu l’am zarit nici macar o singura data pana s’a’nserat. Bagandu’ma in pat am incetat sa fac pe detectivul si m’am multumit doar sa mai fac vant panzei de vreo doua ori.
Deja trecusera zile bune de cand imparteam camera cu panza de paianjen. Insecta din increngatura artropodelor (printre putinele lucruri pe care le mai stiam de la biologie, poate si din cauza fobiei mele) nu pasise la lumina in tot acest interval, nici nu eram sigur daca era pitulata pe undeva, plecase sau chiar murise. Acest din urma gand era totusi naruit de multimea de tantari si muste care atarnau in plasa cenusie. Traiam in acelasi loc menajandu’ne reciproc de emotia primei intalniri, impartind cele 24 de ore astfel: ziua imi apartinea in totalitate mie, iar noaptea cand dormeam oaspetele meu se putea bucura de privilegiul temporar de gazda pe care i’l acordam. Intr’una din seri cand nu eram cuprins de oboseala mi’a venit in minte un plan de a pandi creatura. Presupunand ca aceasta ma urmarea din vreun unghier, asteptand sa pun capul pe perna, m’am prefacut ca dorm dar de data aceasta cu privirea orientata spre panza. Am stat nemiscat minute bune dupa care mi’am despreunat pe furis ploapele si mare mi’a fost uluiala cand am zarit un paianjen care tocmai isi savura cina. Lighioana cu picioroangele sale indoite la mijloc era destul de slabanoaga, doar corpul oval ca un mugur (aparut timpuriu) o facea sa para ceva mai zdravana. Prinsese puternic cu membrele sale paroase un biet tantar, pe care atintindu’l cu sumedenia de ochi ii curma viata. Am tasnit din pat aprinzand lampa si’am strigat spre acesta: “Al meu esti amaratule!” Intimidat mai degraba de lumina decat de tipatul meu razboinic, paianjenul isi abandona masa si se retrase intr’un colt; nescapandu’l din ochi nicio secunda i’am observat ascunzatoarea napustindu’ma spre ea cu’n papuc in mana. Neavand unde sa mai fuga dihania incepu brusc sa vorbeasca: “Te rog nu ma omora…cu ce oare ti’am gresit?! Impart de cateva zile incaperea cu tine si doar in seara asta, din ambitia ta pur omeneasca, ai tinut mortis sa’ti satisfaci curiozitatea in legatura cu mine. Eu am fost cat se poate de discret si te’am crutat de imaginea mea neplacuta pe care eram sigur ca o vei dispretui; ne putem preface ca aceasta intalnire tulburatoare (caci se citeste asta pe chipul tau) n’a avut loc, cu promisiunea ca n’ai sa ma mai zaresti – asta desigur daca te vei lipsi de veleitatea de’a repeta patania d’acum si mai mult decat atat ma voi ocupa in continuare de problema diverselor insecte zburatoare.” Pur si simplu am ramas socat de cat adevar putea sa graiasca o fiinta pe care natura ezitase s’o’nzestreze adecvat. Pana la urma asa si era…eu o zgandarisem din trufia mea de fiinta superioara, nu m’am putut multumi cu micul favor nesolicitat de care profitam in urma unei pretinse relatii de simbioza. “Imi cer scuze, m’am comportat deplasat avand in vedere ca mai sunt si gazda (daca acest termen se aplica si’n cazul nostru).” Privind mai d’aproape am constatat ca mica jiganie nu era chiar atat de monstruoasa pe cat mintea mea’i cladise o imagine infioratoare. Intreband paianjenul cum a ajuns in camera mea acesta mi’a zis: “Aici m’am nascut…dar pe’ai mei parinti nu i’am cunoscut, oricum in ceea ce priveste lumea noastra relatiile de rudenie sunt uitate in urmatoarea clipa a procreerii – ar fi si usor de’nteles tinand cont de numar mare de creaturi la care dau nastere; mi’am cunoscut doar niste frati (daca’i pot numi asa) care s’au aventurat sub vreo matura platind cu viata escapada lor sau daca au fost mai norocosi poate s’au instalat prin alte colturi ale casei…tu tre’ sa stii mai bine acest lucru.” I’am spus ca nu prea agreez sa parasesc perimetru camerei mele decat daca’s constrans de anumiti factori, apoi l’am intrebat daca are vreun nume ca tot nu gaseam un apelativ adecvat dialogului nostru. “Nu, nu am...iti dai seama ca n’a avut cine sa preocupe d’acest aspect, oricum imi poti spune – paianjene – ca tot am remarcat ca eviti sa mi te adresezi.” Am stat pana tarziu la taclale schimband impresii despre lucrurile obisnuite din existenta fiecaruia; mi’a povestit cum se hraneste el (putin scarbos raportand la metoda oamenilor), cum isi tese panza si cat de enervant este ca aceasta se tot lipeste de picioruse la fiecare pas si ca desi are multi ochi nu are un vaz extraordinar de bun. In schimb eu i’am povestit despre diferitele specii de paianjeni care mai traiesc aratandu’i chiar poze dintr’un atlas biologic. Am fost putin surprins de faptu ca n’avea habar si de celelalte surate dar mi’a spus ca nu era ceva aprioric si ca universal sau era oarecum limitat. A fost placut impresionat cand am dat peste imagini cu tarantule mai ales dupa ce le’am raportat marimea aratandu’i palma mea. La paianjenii cu cruce, lucrurile au stat putin altfel…poreclindu’i “satanisti” si dupa ce i’am rezumat definitia ne’am amuzat ceva timp pe seama lor.
Era aproape dimineata si oboseala isi spunea cuvantul, asta nu pot spune si despre noul meu prieten care parea destul de vioi…l’am intrebat daca’l mai pot vedea si cand ma trezesc dar mi’a zis ca ar fi mai indicat sa ne vedem doar dupa lasarea intunericului. Ne’am gandit si la o metoda prin care sa’l chem: trebuia sa suflu incet de doua ori in panza ca atunci cand ma jucam cu dansa. Stabilit ce si cum nu mi’a ramas altceva decat sa ma culc. In zilele ce aveau sa vina m’am intalnit in fiecare seara cu micul meu amic culcandu’ma de fiecare data la fel de tarziu; pot spune ca’n tot acea perioada mi’am neglijat putin munca mea la un nou roman dar asta nu m’a deranjat prea mult gandindu’ma ca s’asa n’aveam inca o editura unde sa’l public. Paianjenul parea dornic sa’nvete multe lucruri noi (fiind si’un bun ascultator care sorbea litera cu litera din ce spuneam) iar eu incercam sa’mi dau cat mai mult silinta. Totul a decurs normal pana’n fatala zi cand, nervoasa din cale’afara, sora mea a intrat iar la mine’n camera (lucru pe care nu’l mai facuse des in ultima perioada): “Ha oare de ce nu ma mira ca e la fel de murdar ca ultima data cand am venit!” Sincer nici nu era cine stie ce dezastru…in’afara de panza de paianjen care statea la loc de cinste intr’un colt si o dara fina de praf n’avea ce sa’ti inspire ca era o’ncapere neingrijita (pana si hainele erau aranjate in dulap). La fel de manioasa isi continua discursul autoritar: “Maine e zi de curatenie…o sa vina o femeie pe care am facut’o atenta, inadins, sa inceapa cu camera ta!” Auzind acestea primu gand mi’a fugit la bietul paianjen care avea sa fie aspirat daca nu faceam ceva. “As putea sa fac eu curat in camera mea, ba chiar in toata acasa…am face si ceva economie printre altele” (spun eu incercand sa par entuziasmat de mana de ajutor pe care vroiam s’o ofer pentru a’mi salva prietenul). “Am trait s’o aud si p’asta” (zise ea) “de cand te’ai mutat aici n’ai fost in stare sa faci altceva decat sa bei, sa scrii prostii si sa dormi…nici nu discut!” (iesi din camera trantind cu putere usa). Ce’mi ramanea de facut…sa ma duc sa’i spun ca fratele ei – trantor care nu face nimic toata ziua nimic (definitia ei despre mine) – mai nou vorbeste si cu un paianjen care s’acesta vorbeste deasemenea?! Cu siguranta nu, m’ar fi crezut si nebun pe deasupra si mai mult ca sigur as fi capatat si’un loc pe la vreun ospiciu. O ultima solutie, disperata, era s’anunt victima colaterala; am asteptat framantat pana la zenit si folosindu’ma de metoda noastra l’am chemat. “Tre’ sa vorbim ceva serios” (ii spun eu cu juma’ de gura) “sora mea a chemat maine dimineata o femeie care sa faca ordine...stii ce inseamna asta, da?!” Desi vorbeam p’un ton destul de mohorat paianjenul nu s’a aratat deloc panicat. “Da inteleg…daca asa a decis, banuiesc ca ar fi deplasat sa’ncerc sa ma opun.” Cuvintele rostite de el m’au tulburat si mai mult: “Cum poti fi asa?! Normal ca o sa gasim o solutie care sa’ti crute soarta, d’asta am tinut si mortis sa vorbim…maine la prima ora te voi duce in alta camera pana termina curatenia!” Auzind acestea am remarcat cum insecta s’a posomorat putin. “Aah ar fi o insa o problema (asa e am uitat sa’ti spun) vezi tu paianjenii (mai ales cei din specia mea) de cand se nasc isi fac doar o panza, asa ca daca le este distrusa inevitabil o sa piara – chiar dac’ar incerca sa teasa alta n’ar fi atat de rezistenta si n’ar mai fi capabila sa retina alte insecte, asa ca n’ar face nimic mai mult decat sa’si prelungeasca suferinta.” Era intradevar trist ce auzeam si’n disperarea data situatiei m’am oferit chiar sa’i prind personal muste, tantari si ce mai consuma el, dar m’a refuzat (prieteneste dar in acelasi timp categoric) spunandu’mi ca oferindu’i aceste lucruri notiunea de paianjen cu care se nascuse…disparea; panza reprezenta existenta lor, fara ea echilibrul natural se destrama, nu se putea inmulti sau hrani. “Esti sigur de asta?! (l’am intrebat eu) “daca te razgandesti…” Ezita cateva zeci de secunde dupa care spuse: “Da…apreciez gestul tau si tot ce’ai facut pentru mine, dar intelege ca asa tre’ sa fie; eu unu ma pot numi chiar un paianjen norocos ca am trait atat, il alte cazuri altii din specia mea pier mai repede.” Am considerat ca e momentul sa ne luam adio fara alte cuvinte in plus…in acea seara m’am bagat in pat mult mai devreme decat de obicei dar am adormit la fel de tarziu ca’n serile pe care le petreceam cu insecta.
Dimineata m’am trezit (de fapt am fost trezit de femeia responsabila cu “dezinfectarea”) care m’a rugat politicos sa parasesc incinta; ridicandu’ma anevoios din pat, i’am facut un ultim vant panzei (inainte de tornada ce avea sa fie declansata de aspirator) si mi’a parut ca s’a miscat mai greoi ca niciodata. Pe micul paianjen am ezitat sa’l mai caut cu privirea, era ca si cum as fi asistat la executia unui drag prieten, fapt ce mi’a parut greu de tolerat; nici imprejurimile apartamentului nu le’am putut indura…am iesit pe usa condus de uruitul aspiratorului. Am zabovit pana tarziu p’afara. Intorcandu’ma acasa ceva parca ma’mpiedica sa ma’ntorc in camera mea, atat de draga altadata; am deschis sfios usa, c’un scartait subtire…era intradevar o curatenie cu care greu ma puteam impaca poate si din cauza c’o vedeam ca p’un val fin de matase ce’acoperea victima unei crime oribile – si camera mea nimic altceva decat o masa de tortura. M’am asezat la birou, pierdut in ganduri, si’am inceput sa scriu o povestire (un omagiu) despre micul paianjen, convins ca ascunzandu’ma strasnic in spatele unei proze fantastice nu voi trece drept nebun in randul cititorilor.

Camera

Mi’am schimbat domiciliul; m’am mutat intr’o garsoniera cu nimic iesita din comun. Am pasit, timid, sub indrumarile gazdei. Nefiind locuita de ceva vreme, conturu obiectelor purta straie de’o pulbere alb-cenusie dar s’asa incaperea dadea impresia de curat. Cheile mi’au fost inmanate, la fel ca si adresa unde trebuia sa trimit, lunar, soldul pentru plata chiriei – persoana care’mi incredintase locul de sedere, trebuia sa paraseasca negresit tara pe termen nelimitat. Mai multe detalii nu mi’au fost acordate, individual fiind destul de misterios si scump la vorba. O strangere, ferma, de mana mi’a dat de’nteles ca toate detaliile (de altfel in numar mic) au fost stabilite si venise timpul sa ne despartim. L’am salutat politicos, schitand o miscare din cap, promitandu’i ca n’am sa fiu rau-platnic si la data stabilita va primi suma de bani.
In timp ce eu imi caram bagajele, majoritatea carti si cateva boarfe, o menajera punea oarecum la punct, garsoniera, pentr’o suma modica. Cand totul a fost gata a mimat zambind un salut si s’a grabit spre usa; am condus’o cu privirea si’am observat cum isi impaturea bacnota cu miscari agere dupa care si’a’ndesat’o in corset. Fiind doar o copila, gesturile sale nu mi s’au parut nepoliticoase…rusinandu’se mai degraba de diferenta de varsta dintre noi. Dupa despartire m’am apucat sa despachetez cutiile si sa impun o oarecare ordine lucrurilor. Asa’zisa treaba nu m’a retinut foarte mult si’n cel mai scurt timp am putut sa interactionez cu sofaua. M’am napustit asupra ei cu’n salt copilaresc si m’am multumit sa lenevesc – cuprinzand cu rotiri de cap toata camera, ca sa ma familiarizez cu’mprejurimile. Nimic iesit din comun…fiecare obiect, adus sau gasit la locul cu pricina, parea ca are destinat o suprafata pentru a coexista in perfecta armonie cu celelalte lucruri – in acelasi mediu. Mare mi’a fost surprinderea, cand atintindu’mi privirea spre tavan, am remarcat faptu ca prezenta crapaturi in varuiala. Oare cum nu observasem asta?! Probabil ca propietarul inca se mai afla in oras, dar daca l’as fi deranjat c’o plangere dupa doar cateva ore, as fi lasat impresia unui om neserios – stereotipul vesnicului nemultumit, mai ales ca’mi facuse o reducere semnificativa. Ideea mi s’a naruit rapid din gand, imaginandu’mi ca doar c’o mana de var pot remedia stricaciunile. Asta mi’am propus sa fac si pana la asfintit. N’am ezitat foarte mult si dupa ce’am izbutit sa fac rost de materialul necesar, m’am pus pe treaba. Orele au zburat mai repede decat m’asteptam si cu putin inainte de apusul soarelui munca a fost finalizata. Privind la lumina becului, lucrarea mea de amator, am fost tare multumit de rezultat. Nu era foarte tarziu, dar se trecuse deja la ora de iarna, asa ca se’nnopta cu repeziciune. Cum si soarele se retrasese si eu m’am simtit istovit…am decis sa ma culc. Am adormit cu’n zambet suav pe buze si cu ochii intepeniti pe tavan.
Culcandu’ma devreme m’am trezit in bezna. Cat timp am mai zacut in pat, ma mangaiam cu gandu ca tare bine am dormit…surprinzator acest lucru avand in vedere ca era prima oara cand faceam asta si deseori se’ntampla contrariul. Cand a’nceput sa desluseasca orizontul incaperii, mi’am indreptat privirea (ca un meserias ce’astepta sa primeasca laude) spre tavan. Curios…era o copie fidela a imaginii de pana sa’l imbunatatesc. Asa ceva nu putea fi real si m’am repezit s’aprind lumina; acelasi lucru…exact acelasi lucru! Incepusem sa devin irascibil si multe intrebari curgeau cu intensitate sporita. Nu eram eu o persoana calificata pentru astfel de treburi, dar nici macar unui carpaci nu i se dezintegreaza munca dupa cateva ore. Poate vecinul de deasupra avea ceva defectiuni la sistemul de apa s’asta trebuia sa’mi fi cauzat paguba. Privind inc’o data, cu atentie sporita, observ ca nu prezenta urme de umiditate s’atunci sansele ipotezei mele scadeau considerabil, dar tot merita sa vad ce si cum. Mi’am tras ceva haine pe mine si m’am avantat pe scari spre etajul superior. In timp ce urcam scarile ma gandeam si totodata speram ca vecinul era treaz si daca, totusi, nu era…sa nu fie o fire suparacioasa ca d’abi se luminase d’un ceas. Depasind treptele, calculez in minte care apartament tre sa fie deasupra si observ o usa neagra pe care nu erau afisate nici numarul apartamentului si nici numele vreunei familii. Am incercat sa sun…soneria nu functiona (asta nu m’a mirat). Am incercat apoi sa bat…intai mai moderat, dar vazand ca nu raspunde nimeni si nici macar pasi sau alte zgomote nu se aud, am gasit necesar sa lovesc mai cu tarie. In bloc loviturile mele rasunau puternic si dupa cateva momente usa de alaturi s’a deschis. O femeie in varsta a aparut in prag si dupa ce m’am recomandat ca fiind vecinul de la etajul inferior, i’am relatat intamplarile. Mi’a replicat, cu o sinceritate intalnita la batrani, ca n’ar avea la cunostinta sa locuiasca cineva la usa respectiva – recomandandu’mi ca pentru mai multe detalii sa ma deplasez pana la administrator. Am urmat adresa, dar si la persoana cu atributii n’am reusit sa primesc amanunte care m’ar fi putut ajuta cu ceva. Dansul, parca, manifesta acelasi interes ca si mine pentru acel apartament, cu atat mai mult ca nu mai cotizase, d’aproape un an, la darile catre stat. Mi’a mai acordat un indiciu, spunea el important, ca’n acte figura un anume domn L.S. dar intreband la politie (asa departe mersese) nu exista vreun individ care sa poarte acest nume. Am ramas, pur si simplu, stupefiat de acest “locatar-fantoma”; i’am multumit batranelului, rugandu’l sa ma anunte, negresit, daca mai descifreaza ceva legat de acest mister. Framantat destul de mult, de prima zi a sederii mele, am plecat sa cutrier orasul – asta am facut cam toata ziua, far’o destinatie anume, si mai pe seara m’am opintit intr’un local (destul d’aproape de locuinta mea…pe care’l remarcasem dimineata cand parasisem cladire) cu intentia sa beau cateva pahare.
L’am parasit destul de tarziu, eram printre ultimii clienti, si m’am indreptat spre casa. In timp ce urcam, atent, scarile mi’a trezut prin cap inc’o tentativa de a’mi deranja vecinul cel mistic, dar cum era tarziu si eu nu eram tocmai intr’o stare favorabila de a purta o conversatie, m’am lasat pagubas. Ajungand in fata usii mele, am fost supus grelei incercari de a potrivi cheia in lacasul predestinat ei. In cele din urma (urmand zicala: “incercarea moarte n’are”) am reusit s’o deschid. Am pasit putin in zig-zag, prin camera unde trebuia sa ma odihnesc, si ceva straniu mi s’a aratat: linia tavanului prezenta o usoare curbura. Nu parea nicidecum o iluzie si tare’mi veanea sa nu pun asta pe seama cantitatii de alcool consumate – dar mintea imi era tulbure si facandu’mi’se ameteala m’am prabusit ca lesinat.
Am dormit la fel de bine, d’aceasta data starea de somnolenta provocandu’mi’o singur…cand m’am trezit era tot intuneric. Am resimtit o usoara durere de cap si’n timp ce’asteptam sa se iroseasca, mi’am adus aminte de schimonoseala plafonului. N’am prea stiut ce sa mai cred si evitam sa aprind lumina…de ce’mi era teama exact nu puteam sa’mi explic, adevaru oricum avea sa reiasa la rasarit. Asta s’a si’ntamplat si cum sedeam eu orizontal, soarele s’a oglindit mai intai pe tavan si mi’a parut si mai adus de “spate”. Instinctiv mi’a venit sa’nchid ochii, ca un copil care se uita la un film de groaza si se’ascunde in palme. M’am imbracat grabnic cu intentia de’a ma duce, ca si’n dimineata anterioara, pana sus. Eram destul de pus pe galceava si doream sa primesc niste explicatii plauzibile. Dupa cum m’asteptam nici l’aceasta incercare nu s’a obosit nimeni sa’mi raspunda…pana si batrana de vis’a’vis a ramas in casa si nu m’a’ntampinat. Plin de furie m’am retras in apartamentul meu si ce sa vad…plafonul si mai stramb, de parca o greutate (considerabil de mare) isi exercita forta. Nu’mi puteam explica asta, poate pentru faptu ca nu auzisem niciun zgomot suspect…ar fi putut cel putin parchetul sa trosneasca sau lustra sa scartaie. Invartindu’ma, derutat, imi parea ca vine din ce in ce mai mult catre mine; incercand sa opun rezistenta cu mainile (n’a fost nevoie nici sa ma ridic pe varfuri) am simtit cum acestea imi sunt respinse. Am intrat in panica. Ma tot gandeam ce solutii sa aplic, cand eu n’aveam niciuna. Sa chem pe cineva in incercarea de a remedia?! Cu greu m’ar fi crezut si chiar daca l’as fi clintit, ar fi privit neputincios – ca si mine, considerand ca nu ma poate ajuta atata timp cat n’avem acces in apartamentu de deasupra ca sa aflam cauza. Sa sesizez autoritatile competente?! Cum sa fac asta cand administratoru imi spusese clar ca politia n’avea in evidenta acea persoana si mai mult, daca pentru o datorie la stat nu se sinchisisera sa ia masuri drastice…pentru problema mea niciodata. Sa’l instintez pe propietar?! Cu siguranta va crede ca vin cu astfel de tertipuri, ca sa’mi mai reduca vreun cost sau chiar sa’nteleaga ca refuz sa’i platesc (profitand de absenta sa). Chiar daca s’ar fi hotarat sa se’ntoarca…n’ar fi fost prea curand. Deruland lista cu optiuni, realizez ca practic n’am cale de iesire.
In timp ce’mi insiram toata flecareala asta prin cap, m’am dezmeticesc ca stand pe fotoliu (nu stiu cand m’asezasem) am dat sa ma ridic, dar lovind cu putere un corp dur am fost fortat sa m’asez iar. Tinandu’ma cu mainile de cap si privind in sus…cateva bucatele de var s’au oprit in ochii mei si printre lacrimi si clipiri am vazut tavanul la doar cativa centimetrii (atat de mult se lasase). Usa si geamul erau distruse pe jumatate. Nu scosesera nici cel mai mic sunet; acum intr’adevar eram sortit pieirii. In urma carui eveniment sa’ntamplasera toate astea?! Oricat m’as fi straduit nu gaseam o explicatie logica. Tot ce’mi era dat sa cunosc, era c’o sa’mi gasesc sfarsitu intr’o garsoniera obisnuita, presat d’un plafon neobisnuit…de parca as fi fost o insecta. In scurt timp am fost fortat sa parasesc fotoliul si m’am intins pe podea privind neajutorat cum tavanul tot pierde din altitudine. Parca eram supus unei executii. Primeam pedeapsa capitala si toata lumea parea sa cunoasca motivul, numai eu nu – cel mai indreptatit! Condamnarile de gen (ma gandeam eu) isi aveau desfasurarea in locuri publice, ca desi astfel de sentinte privau de viata doar persoana in cauza, ele aveau un character de masa - nu unu singular, fiind un exemplu si de aceea erau mediatizate s’anuntate cu mare valva. Un exemplu biblic ar fi fost cetatile Sodoma si Gomora, chiar daca a fost vorba de mai multi oropsiti.
Acest lucru, ca inca din antichitate pedepsele capitale erau savarsite ca niste spectacole, ma aducea in culmea disperarii. Imi veanea sa tip cat ma tineau plamanii: “in piata mare cu mine, strangeti’va cat mai multi…si copiii desigur, eu de ce nu as fi vrednic d’un astfel de sfarsit daca tot sunt gasit vinovat de ceva”. As fi facut toata aceasta tevatura, inutila probabil, doar doar s’ar fi gasit cineva capabil sa’mi explice de ce toate astea. Nici pe departe nu s’a’ntamplat asa…la executia mea, privata, ma aflam doar eu si calaul meu in toale albe. Deja se apropiase considerabil de mine si’l atingeam cu nasu. Simteam cum respiratia imi ricoseaza din suprafata lui prinzand broboane de sudoare. Totul incepuse sa decurga lin…priveam indeaproape lucrurile si perceam finalu ca neavand nicio spoiala de suspans. In momentu cand mi’am sarutat calaul, cu buzele inflacarate de sange, ma tot gandeam cu ce oare eram eu mai demn decat un magar, care’si simte povara dar nu pricepe de ce este responsabil de greutatea ei.

Demonul

Odata cu caderea noptii, stand in pat trist, m’am trezit cu semiluna de pe cerul (mai mult noros) ca’mi intra’n camera. S’a furisat pe geamul intredeschis; nu, n’a cazut pe podea ci s’a asezat in coltul de sus. Privind fugitiv pe geam am remarcat ca o bezna pacloasa se lasase. Asta nu m’a’ngrozit…m’am ridicat, bombanind ca tre’ sa’mi achizitionez neaparat o sita ca sa nu mai am parte pe viitor de alti musafiri nedoriti. M’am indreptat catre ea cu scopu de a o alunga. Ajungand in dreptu ei am intins mana, a stat s’o prind…nici macar nu s’a zvarcolit. Tineam, pentru prima oara in viata, in palma o semiluna. Ma tot gandeam daca s’o azvarl inapoi sau nu...tot ezitand, am simtit cum partea ei intunecata mi’a exilat toata suferinta mea de muritor, intr’o teribila taietura. Palma dreapta capatase o adanca rana ce refuza sa’si inchida ochiul ei, de vampir, ce plangea necontenit c’o substanta albastra. Semiluna isi reluase locul ei initial. Brusc m’am simtit vinovat de existenta plagii s’am devenit si mai posomorat; am incercat s’alin rana, acoperind’o cu soapte, spunandu’i ca nu merit pe cineva care sa’si verse chinul pe’o galbena, foaie cutanata! Ea ca stupida nu pricepea cele rostite de mine si printre siroaie, incapatanata, mi’a daruit o privire in adancul ei…am vazut stand pe’o masa refugiata, intr’o camera goala, o penita cu chip de demon; n’am dat crezare celor vazute caci imaginatia’mi era tot timpul calauza dar dup’un clipit agonic, timp de cateva secunde – am constatat, cutremurat, ca totul era real. Instinctual am incercat sa’mi infig falangele (de la cealalta mana) in crapatura – cu gandu s’apuc himera, dar la simpla atingere a unghiilor trupu mi’a fost mutilat de dureri aspre! Scotand un strigat m’am ambitionat sa’ncerc din nou, dar trezindu’ma din ameteala imaginilor derulate, am observat ca rana se consolase – ba chiar mai mult se cicatrizase, pe foaia’mi cutanata ramanand doar o subtire dara de cerneala! “Cum este posibil asa ceva?! Cum?! (tip eu catre semiluna)”. Sufocat de propriile’mi cuvinte ,rostite’n graba, mi’am intors privirea incercand sa…dar ea s’a repezit sa’mi spuna, permintandu’mi sa respir: “rana nu’ti era sortita ci doar ce’ai putut vedea in ea…condamnarea salasluieste’n tine!” “Dar…dar pentru ce anume?! (ma reped eu s’o’ntreb iar)”. In linistea ca de pamant intrebarea a rasunat capatand ecou…eu si semiluna nu mai imparteam camera! Pierdut in puzderia de nedumeriri, imbratisat de teama, mi’am provocat, voit, o noua rana incercand sa ma descotorosesc de penita cu chip de demon – convins ca si salvarea era tot in mine! Am apucat un cutit si’am urmat cursul spicului de cerneala – sedat, parca, n’am simtit durere; sub privirile mele rana s’a deschis, iarasi, larg…am aruncat o privire in dansa dar nici urma de blestemata penita (nici macar masa ci doar un loc pustiu). Pentr’un moment m’am linistit putin dar imediat un izvor de caldura m’a inundat cu torentele sale purpurii, ploapele mi se’atrageau magnetic si’n ultima clipa constienta am observat la capataiul meu o luna plina ce’mi veghea calmul sfarsit…

O fila de jurnal

M’am trezit de ceva vreme dar prefer sa raman in continuare cu ochii’nchisi…cel putin asa previn deschiderea carnavalului anual ce va avea loc in capu meu in momente ca acesta. Mai zac asa cateva clipe, précis nu stiu, dar imi par destule; in realitate poate n’a fost vorba nici macar de un minut amarat. Intr’un final gasesc de cuvinta sa’i deschid, macar pentru copilu din mine sa’nceapa euforia rotitoare a unui carusel care cam scartaie. In cele din urma imi despreunez ploapele; parca sunt un nou-nascut si privesc pentru prima oara lumea. Cadru’mi este limitat…limitat de proprii ochi; observ lucrurile doar cat imi permite rotirea lor in orbite. Imi este de’ajuns sa’mi recunosc camera desi’o privesc printre gene. In incapere se aude doar un ticait de ceas, dar se afla in afara campului meu vizual, imprejmuit, asa ca nu pot spune cu exactitate ce ora ar indica. Nu m’ajuta nici macar fereastra, sta pitulata dupa jaluzele sobre. Ce sa faci, ce sa mai zici cand propria’ti mana le’a scoborat ca s’ascunda de lumina. Ma resemnez si ma calmez cateva secunde. Pare totusi destul de tarziu, dar oricum imi dau seama ca nu ma intereseaza acest detaliu. Resimt o ameteala crunta. Gura’mi este atat de uscata, ca un desert…cat despre trup ce pot spune – parca sunt una cu patul, fac parte din el. Dac’as fi salteaua lui, nu cred c’as juca rolul uneia prea pufoase ca nu m’ar ajuta corpul sa’ndeplinesc aceasta sarcina. Mai degraba, m’as incadra de minune pe postul de blana! Ma simt putin mandru de mine…parca as da fuga pana la mama sa’i spun: “vezi, sunt si eu bun la ceva!” Dar cum sa’mi treaca mie asemenea ganduri prin cap, cand doar simpla’ncercare de a ridica un deget imi pare o’ncercare asemanatoare ca aceea de a muta un munte. Vai la ce mi’a stat capu…auzi sa ma compar eu cu mantuitorul nostru Hristos. Poate am sa patesc ceva asemanator ca Lucifer si am sa fiu aruncat din…din pat…si’mi voi crea propria imparatie malefica pe podea doar pentru faptu ca mi’au lipsit cei 7 ani de acasa. M’amuza scurta fabula narata’n minte si’mi vine sa rad, dar in loc de sunetul pueril pe care mi’l si inchipuiam, o tuse teribila imi curba pieptul. Cu siguranta e blestem…si iar ma distreaza gandu dar il exteriorizez, parsiv, doar printr’un zambet. In continuare’mi simt trupul la fel de amortit, parca iau parte la o operatie in care am fost anesteziat in proportie de 90%; e totusi un sentiment destul de placut gandindu’ma la toate tabieturile incluse intr’o trezire.
Din seara anterioara nu cunosc prea multe detalii…da bine le stiu pana la un anumit punct…ce irelevant! Am iesit desigur cu cativa prieteni sa petrecem…mhm ce sa petrecem?! Gata cred ca stiu: o simpla iesire din casa sau, poate, trecerea unei alte zi. Ah da, cum era sa uit, ai mai fost si tu iubito. Mi’ai parut tare frumoasa cand ne’am intalnit dar ti’am consumat frumusetea relativ in graba…lacomul de mine! Apoi mai tarziu, recunosc, am cautat cu privirea si alte fete…doar sa le diger si lor frumosul, dar n’am reusit la fel de bine ca la tine: cu ochii poti devora doar un minim necesar! Mai departe nu mai pot relata foarte multe intamplari – ai depasit masura ar vrea sa’mi zica unii…dar ce eu sunt barman?! Dac’as fi fost o depaseam cu siguranta pentru acele persoane, pe fata carora se citea ca tanjesc dupa lucrul asta. Aseara, insa, a fost cu totul altfel…baiatul de la bar, avar ce pot spune, era’n stare sa puna chiar p’un cantar electronic (sofisticat) cantitatea de bautura comandata. Tare’mi veanea sa’i spun: “pune ma cu’ncredere, ca nu pui de la tine!” Dar n’avea niciun rost sa recurg la asa ceva ca se observa, chiar si dupa multe pahare, ca individu era filfizon. Alte aspecte nu detin. Dar imi mai pot imagina cateva: cu siguranta ne’am mai aprins pe vreun subiect, care reiesea dintr’un altul si pana la urma se dovedea ca n’are nicio tangenta cu el, adus nevoit in discutie de vreun tovaras cu’n grad ridicat de contradictie. Probabil ca si cu tine, iubito, am avut o mica altercatie…poate doar de dragu sa vad la ce metoda, speram noua, recurgi ca sa ma’mpaci. In cele din urma, la o ora tarzie, a urmat aventura drumului spre casa. Cand am venit mi’aduc aminte ca am avut de’nfruntat un frig naprasnic, cu siguranta (estimez acum) ca a fost mult mai aprig la’ntoarcere. Nu’mi aduc aminte sa’l fi simtit, dar sper ca am chibzuit sa urmez calea cea mai scurta si n’am deraiat pe scurtaturi imaginare care sa’mi scurteze, considerabil, drumul…in realitate nici pe departe nefiind asa!
Daca izbutesc sa ma ridic din pat, negresit, am sa mai aflu evenimente – majore sau minore ramane de vazut, de la prieteni care s’au menajat din diverse motive sau de ce nu de la cunostinte dornice de picanterii. V’ati intreba, probabil, cu ce altceva imi mai umplu timpu…pai ce, nu vi se pare si asa un efort considerabil, ca’n fiecare zi sa’ncerci zadarnic sa asamblezi puzzle’ul uman?!

Strainii

Am incetat demult sa mai dorm, dea dreptu inutil imi spun acum…banuiesc ca nici nu mai simt nevoia, momentele in care devin inconstient de propria’mi persoana imi sunt de ajuns. Simturile mi s’au atrofiat considerabil si ispita lucrurilor a’ncetat sa’si mai lase amprenta pe suprafata mintii mele…parca levitez constient deasupra mea. Percep vantu rece care’si trece degetele osoase printr’o salcie batrana si fiecare creanga emite un sunet, distinct, precum clapele unui clavir; poate chiar incearca sa’si creeze o balada pentru a se alina mai tarziu. Mirosul de muschi proaspat si umezeala acumulata’n pereti, imi da o stare de discomfort; este posibil sa m’aleg si cu vreun soi de boala – ceea ce n’ar fi bine deloc. Pamantul scormonit pe alocuri, aduce cu niste musuroaie de furnici, dar de fapt solul crud este insemantat cu morti; prezint interes si ma face sa’mi pun intrebari, adesea, doar daca o sa rasara ceva la primavara…macar cu’n deget vanat – verzuliu sa forteze cineva linia maronie. Poate doar pentru asta mai izbutesc sa tin ochii deschisi, cine stie, poate ca au vazut mai mult decat necesar, incat, atunci cand incerc sa’i inchid se deruleaza atatea sub ploape si ele refuza sa se’atinga, tandru, de toate imaginile zavorate’n ei…sa fie precum o cutie a pandorei care s’asteapta eliberata?! Daca se vor slobozi mai mult ca sigur se vor intipari in alti ochi, asa ca de ce sa nu le pastrez pentru mine, oh da…pana si’n aceste momente dau dovada de egoism - ca’ntotdeuna!
Uneori ma’ntreb…oare de ce simt nevoia frunzele sa cada gramada, le’ncearca o atractie una fata de alta, sau?! Poate definitia lor conturata se simte stimulata de cealalta si se cere ca fiind jos precum entitatea ei. Cred ca doar cele mai egoiste sunt purtate, fara destinatie, de vant. Poate sunt “impinse” de catre copac, dar dac’ar fi asa de ce totusi criminala planta n’ar raspunde pentru faptele sale si’i sunt admise atatea victime?! In unele nopti cand simt ca racoarea’mi rasuna’n oase simt nevoia sa fiu luat in brate si penele respectivului corp inradacinat m’acopera, parca simtind asta; umede fiind mi’aluneca pe trup si se opresc, undeva, dincolo de picioare si tot rece imi este dat sa raman.
Nu simt nevoia sa va vorbesc…cred ca pe majoritatea nu i’as mai recunoaste – cu siguranta nici ei pe mine, asa ca hai sa ne prefacem cu totii ca nu apartinem aceluiasi univers; desi voi o sa treceti pe la mine, cu gandu de a ma vizita…o sa’mi daruiti mai putin decat minimul necesar ca sa supravietuiesc, o sa daruiti si altora crezand ca ajunge la mine, dar nu’i deloc asa...pe zi ce trece ma privesc cu o privire exterioara mie si ma vad tot mai slab. Oare a cui sa fie privirea aia, a ta iubito? Ma poti tu privi in felul ala? Asa este ca nu poti asta?! Probabil ca este doar un corb dornic sa’mi smulga ochii din orbite si sa se’nlalte agonic spre culmile vazduhului si d’acolo sa’i scape, intentionat, si sa s’avante iar spre mine c’o viteza ametitoare, dar sa ma ocoleasca in a lor incercare oarba de a gasi p’altcineva nerabdator sa priveasca tot ce’am fost nevoit eu! O sa cada undeva, relativ aproape, dar atat de departe incat sa’i mai pot chema…si chiar daca am sa reusesc o sa faca abstractie de rugile mele si’si vor orienta privirea’n noroiul dens si plini de mocirla se vor resemna sa mai ma caute, pe mine sau altceva. S’acum spuneti’mi voi strainilor, credeti ca mai pot rabda?! Mai pot mocni launtru de focul ce ma mistuie necontenit?! Dac’aveti cea mai vaga banuiala ca mi’am savarsit pedeapsa…intorceti’va din drum – dar cand o faceti, daca v’am convins, nu uitati sa puneti capacul!

Suicid

Paharul s’a umplut cu amprentele mele, nu mai este vin de ceva vreme…poate nici n’a fost suficient, pentr'un asemenea eveniment o’ntreaga podgorie mi’ar fi parut doar un strop ramas pe marginea paharului. Inca mai ii simt nevoia sedativului rosu, dar nu mai pot saruta alte buze reci…nu acum cand nu mai putem face asta amandoi; ar insemna sa te dau uitarii pentru un alt trup: cristalin cu forme rotunde (bine conturate) rupt din a mea imaginatie. E de invidiat cum poate sa tinda catre perfectiune cu doar un singur picior si cand te gandesti ca este dorit de atatia. D'acum n’am sa mai simt nevoia ca un alt lichid sa’mi umezeasca gura, ca doar ti’am gustat ultima lacrima; mi s’a scurs atat de greu pe gat incat ai fi zis ca inghit un ciuline. Spre surprinderea unora a fost amara. Si normal…poate suferinta sa fie sarata?! Poate ea sa aibe o alta aroma, c’o tenta delicata de frumos?! Cu siguranta nu…asa cum niciun negru nu poate fi mai negru decat cel ce’nveleste moartea.
Am sa pastrez corpul ne’nsufletit…da asta am sa fac! La ce bun sa te lapad, sa te trimit la’nfrumusetare cand tu esti mai frumoasa, pana si acum, decat celelalte nestemate?! Si v’ati putea’ntreba’n van ce se va petrece’n momentul cand draga de ea va prinde iz; oare miroase o floare urat chiar si cand se ofileste?! Nu, capata un alt parfum cu mult mai rar decat cel comun! De ce sa’i inchid ochii, acei ochi care n’au incetat nicio clipa sa ma priveasca cu ardoare de parca le’ar fi fost dat sa ma vada pentru prima oara?! Fiecare parca e o vioara. Ce sunete scot genele cand sunt atinse. Dar stiu sa cante doar sub atingerea mainilor mele. Sa zic ca’n aceasta seara suna ceva mai grav…o explicatie ar fi si tremurul meu incontrolabil. Inca n’am contenit sa’ncetez sa’mi las degetele s’alerge’ncet, ca prin zapada, pe trupul tau. Ti s’au intarit sfarcurile, iubito! Sa fie de la acel ultim fior pe care l’ai resimtit in tot trupul?! Devin putin gelos…pana acum n’am reusit sa ti pietrific in acest fel. Ai acelasi colorit, palid, in obraji – pe care nu l’as da nici pe cel mai imbujorat pomete.
Este destul de frustrant s’acorzi, involuntar, sprijin mortii intr’un univers accesibil ei doar pentru cateva secunde efemere…o ultima gafaiala inabusita. Iti dai seama cand te insignificant esti in fata sfarsitului previzibil. Asta sa fi simtit si tu, iubito?!
Acum am sa ma ridic pentr’o clipa. Esti asa de linistita, nimic nu pare sa te deranjeze; la fel de tacuta ca’n acele nopti de insomnie, voluntara, cand privind in sus ne desenam cu diverse lucruri: trupurile pe post de plansa, degetele lungi – pensule, iar picaturile noastre de sudoare – vopseaua. Perfect era ca niciodata nu ne umpleam de noi indiferent de numarul orelor de veghe si seara urmatoare ne’asteptau aceleasi planse imaculate ce nu pareau atinse niciodata dar erau mistuite in acelasi timp de dorinta sa fie schitate. Am sa ma trantesc iar langa tine, o sa te’acopar cu mine. Nu, nu am sa te’ngrop! Nici prin gand sa nu’ti treaca una ca asta. De ce as face’o cand te poti invelii in fiecare zi cu mine si eu o sa’mi dau toata osteaneala sa te’ncalzesc cum m’oi pricepe mai bine. Sa dormim acum, iubito, sa cadem intr’un somn adanc…
M’am trezit foarte aiurit…poate n’am dormit in tot acest rastimp, poate doar am motait. Nu asa’mi planuisem! Imi sare’n ochi paharul, gol desigur – acoperit d’amprente. Ciudat, cam mult spatiu imi este alocat din suprafata patului. Intind mana in incercarea sa o pipai, sper sa n’atinga asternuturile. Neprevazutul se’ntampla si cade lovind cu putere perna. Palma este cuprinsa d’o raceala care se raspandeste mai apoi in tot trupul…nu mai este, imi spun! Buimacit, refuz sa ma’ntorc – nu’mi pun multe intrebari, doar una singura: de ce oare te’am “sinucis” inainte sa te fi cunoscut cand ne era dat sa petrecem impreuna o eternitate?! Raspunde’mi tu, iubito, dac’o sa ai vreodata ocazia!

Ultima zi a copilariei mele

In acea dimineata am primit teribila vestea…ca tata a decedat, dupa 4 luni fatale ale unei boli neincurabile. Eram mahmur cand mi’a sunat telefonul…cu o seara’nainte, parca, prevestisem teribilul eveniment si m’anesteziasem ca sa pot indura declinul emotional. Constient fiind d’un fine irevocabil inca de la aflarea diagnosticului, situatia’n sine m’a luat totusi prin surprindere s’am cazut intr’o tacere crunta. In decursul diminetii telefonul a continuat sa sune, mi’a displacut asta, si la cei mai multi nu le’am raspuns. Afara fulguia, “ce bine” mi’am spus, “la cortegiu o sa fie putine persoane…tata oriucum n’agrea multa lume, cu siguranta asta l’ar fi bucurat!” Fiind plecat din oras a trebuit sa’ndur cei mai lungi 100km din viata mea; am stat cu capu pe geam mai intregul drum, priveam linia copacilor goi din afara strazii si’mi parea infinita, fiecare copac parea unul s’acelasi…dupa un timp destul de lung a devenit hipnotic s’asteptam, dus, sa mi se spuna ilaric: “fa precum un catel” sau mai stiu eu ce alta puerilitate care’mi venea atunci in cap, dar nu s’a’ntamplat asa caci mintea’mi pierduta mi’a fost tulburata de’o groapa si m’am trezit tot eu, in aceeasi masina, spre aceeasi destinatie, in urma aceluiasi eveniment! De atunci am renuntat sa mai caut cu privirea altceva si mi’am lasat ochii sa cada pe genunchi…am stat asa mult timp, de fapt nu stiu cat de mult ca pierdusem notiunea timpului inca de la plecare, s’am fost iar zdruncinat, nu d’alta groapa, ci de cele mai groaznice cuvinte pe care nu doream sa le ascult: “am ajuns”…mi’as fi dorit ca drumul sa nu se mai termine, sa mergem catre nicaieri si undeva acolo sa ramanem fara benzina si deplasarea sa nu mai fie practicabila, dar cum gandurile’mi zburau paralel cu decursul evenimentelor am fost nevoit sa cobor; cel putin asta a fost intentia reala…gandindu’ma acum cred ca trupul incetase sa mai primeasca reflexe caci mintea nu le aloca, brusc devenisem un bebelus constient spunand parca picioarelor: “acum este timpul sa’nvatam sa mergem, nu este complicat deloc…fiecare dintre voi inaintati alternativ prin pasi marunti, la’nceput echilibrul o sa ne joace feste dar pe parcurs o sa’l ignoram si totul va fi bine”. Membrele’mi inferioare s’au dovedit niste elevi la care cu greu m’am facut inteles dar in cele din urma teoria a fost pusa’n practica. Intrand in casa privirea mi’a fost cautata de toata lumea prezenta, doar cu a catorva mi’am intersectat’o, si le’am citit pe chip orice altceva decat ceea ce simteam eu…de altfel era si normal dar in acel moment imi parea ca sufar cel mai mult, totusi poate aceeasi impresie il mistuia pe fiecare, egocentrismul levita prin camera! Am mimat ceva, nu mai mi’aduc aminte exact ce, dar retin ca mi s’a raspuns prin acelasi gest; spre sicriu m’am uitat fugitiv…la ce bun, doar il vazusem cu doua seri inainte, plus ca atunci imaginea era - nu pot spune placuta ci suportabila, dar intr’o stare mortuara mi’a fost lesne de’nteles ca era destul. A trebuit apoi sa suport toate omagiile, false de altfel, care mi’au fost aduse…toate lumea ma compatimea si’ncerca sa ma aline, “prostilor!” imi venea sa le zic “incetati odata sa ma mai mintiti”. In scurt timp am parasit casa urmand dricul. Scartaitul rotilor, mari de fier, imi dadea o stare de irascibilitate, poate ca m’am si rastit la vreun cersetor care’n cautare de marunt ne’nsotea. Am intors capul, nevoit cred ca de vreo pala de vant, si am remarcat ca ma’nselasem amarnic…in spatele meu se’nsira destula lume, “la dracu” imi spun “nici macar acum…” Si’am ajuns la biserica…slujba dea dreptu agasanta, ma gandeam “la ce bun toata literatura asta fantastica?!” daca intrebam vreo femeie’n varsta cu siguranta as fi primit un raspuns chiar vreo pilda ceva, care desigur nu m’ar fi multumit nici pe departe si m’ar fi si enervat la culme pe deasupra ...asa ca am socotit inutila o’ntrebare, la care deja stiam raspunsu, dar poate ca mi’a venit in minte doar din nevoia’mi de’a cauta o altercatie verbala pentru a ma descarca – dar nu era momentu oportun, asa ca m’am domolit! In biserica tot timpu am ramas cu capu plecat, o pozitie umila care totusi imi oferea protectia dusumelei pe care’o priveam necontenit. Am parasit s’acest lacas, mai mult sau mai putin sfant pentru cei prezenti, si’n acelasi scartait de roti am ajuns la cimitir. Drumul a fost urmat de o alta sporovaiala, gustata de bocitoare; eu stateam retras…tot cu privirea coborata, la cele rostite de preot nu dadeam atentie caci oricum se’mpleticeau fonic cu “bazaielile” unor indivizi care n’ar fi avut dreptu nici macar sa’si impreuneze ploapele in derularea evimentului. Priveam totu printr’un ochi de apa…foarte multe nu’mi era dat s’observ, ci doar un necesar destul de morbid. Eram satul de toata aceasta tevatura impusa de obiceiuri care nu mai izbuteau sa se termine; as fi preferat o’nmormantare la care sa fiu prezent doar eu…sa scobor singur sicriul, chinuit de greutatea poverii, dar sa nu m’astampar pana ce toata greutatea lui rapune linia pamantului, s’atunci sa’ntreb timid: “ti’ar fi cu suparare daca m’as alatura tie?! apoi vom astepta ca pamantul inmuiat sa prelinga peste noi si fara sa ne dam seama o sa fim izolati de ceea ce am dezgustat, mereu, amandoi: aceasta lumea…” Nu’mi imaginam un raspuns, desi probabil ar fi fost unul afirmativ, dar la’nmormantare nu eram singur, sarcofagul era coborat de niste patetice cunostinte – atatate probabil cu vreo tarie, asa ca am asistat neputincios la un deznodamant…la care’n egoismul de care dadeam dovada’n acel moment, doream ca nimeni sa nu fie prezent. Inevitabilul s’a petrecut si totul s’a terminat…m’am indreptat spre casa p’o ruta ocolitoare aleasa fara sa’mi dau seama, fiind iarna deja se’nserase - nu’mi mai pasa de dara de pasi, asemenea unei carari, pe care’o lasam prin noroi. In cele din urma m’am oprit in camera mea; era liniste, nimeni nu mai ma deranja…m’am apucat sa beau s’in singuratea linistitoare care ma’nconjura am inceput sa eliberez tot ce tinusem captiv in intreaga zi; am adormit beat pana’n miezu noptii…a doua zi urma sa fie ziua mea de nastere…

Matilda

Cu ultima raza a soarelui palid care se rostogoli, ca o naluca, peste linia orizontului, noaptea cazu peste strazile murdare ale orasului R. Asa incepea de fiecare data “ziua” de munca a Matildei. Abandonata de mica intr’un orfelinat, copila crescuse acolo pana la frageda varsta de 14 ani, cand un individ profita de inocenta ei – silind’o sa se dezica de puritate. Umilita de cele’ntamplate, exact in aceea noapte, parasi teribilul lacas si cutreierand in deriva pe strazile impanzite de teroare fu gasita de patroana unui bordel, care’i oferi in schimbul corpului ei…adapost si masa. In prima instanta, Matilda, vru sa refuze oferta - deloc tentanta, caci propria’i persoana ii crea o scarba de nedescris, o sila mortuara ii umplea palmele cand atingadu’se aceastea se’mbibau cu mirosul de starv al profitorului; dar reflectand ca singura metoda de razbunare era s’accepte isi dadu acordul – in mintea ei constientiza oarba incercare in felul urmator: prin frumusetea ei rara avea de gand sa robeasca simturile barbatilor, sa devina o pasiune edenica, o Afrodita palpabila care avea sa “rasplateasca” fiecare atingere cu spasme satanice; o vaduva neagra care dupa ce se va darui va inlocui suflete cu mirosul sau.
In cel mai scurt timp, desi juvenila inca, Matilda a devenit printre cele mai ravnite femei din oras. Cu fiecare barbat chinuit de ispita ei se simtea o suverana peste o lume de scalvi gata oricand de jerta suprema. Multe femei a distrus din cauza sotilor obsedati, multi tineri si’au curmat soarta dupa propuneri esuate de cereri in casatorie si tot mai numeroase femei geloase o blestemau la simpla auzire al numelui ei. Cu toate acestea Matilda se multumea cu rangul notoriu de prostituata, neaspirand la nimic altceva decat la solemna bucurie provocata de reusita scopului propus. In timp ce anii treceau devenea din ce in ce mai atragatoare s’ajungand la varsta de 19 ani deveni parca mai frumoasa ca nicioadata. Dezvoltata armonios, iti era imposibil sa n’o remarci…parul d’un negru abisal forma un contrast, demn de plansa celebrilor pictori, cu pielea alba-sidefie; ochii verzi ca doi licurici scanteiau si prin ploape, iar gura ca o scoica ce continea cea mai rara perla. Toate hainele alunecau pe trupu’i cu miros de catifea, nici macar formele rotunde nereprezentand un impediment; era ca si cum ai privi unduierile line ale marii si’ai putea jura c’acestea leviteaza deasupra ei.
Intr’o seara incepandu’si programul plin de rutina, dar care’i aducea o imensa satisfactie, la insistentele disperate ale unui baiat virgin il urma p’acesta in cimitir si lungindu’se pe un cavou incepu sa daruiasca. Asternuta pe lespedea veche parea un inger cazut pe pamant, trupu’i tremura sub miscarile sacadate ale baiatului; pielea’i arzanda parca sangera si la simpla atingere cu piatra rece provoca aburi sufocanti. Insul in fantezia sa se simtea Dumnezeu, dar deodata haru’i imaginar ii fu alungat d’un lucru terifiant…cavoul, altarul pasiunilor sale, se misca brusc si’l tranti p’acesta in iarba facandu’l sa fuga ingrozit. Matilda, in goliciunea ei, a fost deasemenea azvarlita dar impiedicata, parca, sa alerge. Cavoul se deschise si’un fel de ceata il parasi si’n timp ce se dispersa blestema “profanatoarea” sa’si pastreze tineretea vesnic dar niciun barbat sa nu mai fie capabil sa o atinga. Obisnuita cu tot felul de cuvinte taioase, venite din gura muierilor, s’a speriat mai degraba de cavoul care se deschisese misterios. Dar linistea specifica locului in care se afla fu conturbata de un vant rece care dezgoli crucea, de la capataiul gropii si printre crengile uscate iesi la iveala inscriptia: F.T. “Umil preot in slujba domnului”. In timp ce Matilda rosti cu glasul mintii cele scrise, un fior o petrecu si realiza ca d’aceasta data trebuie sa fie ceva mai important dar nici asa nu dadu o conotatie puternica intamplarii. Facand cale batuta o naprasnica furtuna s’a ivit si Matildei ii fu necesara o grabnica adapostire in bordel. Picaturile de ploaie care se izbeau haotic de peretii si geamul incaperii, ii provocara un somn adanc ce’i paru parca o dulce hibernare pana dimineata cand i’a fost dat sa trezeasca.
In van parca fusese purtata povestea din noaptea anterioara si doar vag isi aducea aminte sunetele blestemate care doar in urechile sale se conturasera ca fiind cuvinte. Asteptand cu nerabdare seara, cand avea sa’si continuie menirea, limbile ceasornicului parca se’ntrecura toata ziua si se’astamparara subit cand soarele nu se mai oglindi intr’acesta. Desfantadu’se cu dorintele care se citeau silabisit pe trupul convulsionat al primului barbat care’i aparu’n cale, Matilda era gata sa’l dezmiarda cand un lucru nou se ivi; in tentative individului de a se infrupta din fructul privat pana atunci, acesta printr’o simpla miscare a coapselor isi strivi barbatia si scotand un sunet ca de primate se trezi intr’o balta de sange. Ingrozita de neasteptatul eveniment, care avea s’o bantuie, Matilda isi abandona jerta. In a sa minte derutata spera ca tristu eveniment sa fi fost doar o pura’ntamplare si sa nu posede nicio consecinta. Dar viitorul ei se dovedi unul sumbru; in noptile care urmara acelasi eveniment se derula, spre disperarea ei, s’orice barbat hipnotizat de nimfa noptii, in incercarea de a se contopi pentru cateva clipe efemere cu ea…isi pierdea barbatia.
In decursul timpului care avea sa urmeze, vestea despre Matilda s’a raspandit cu repeziciune si’n ciuda frumusetii, parca si mai stralucitoare, niciun barbat nu mai indraznea s’apropie d’aceasta, spre bucuria femeilor; ba mai mult nici privirea nu i’o mai intersectau, trecand umili cu capul plecat pentru a’si ghilotina eventualele slabiciuni. Matilda se simti izolata intr’un labirint al frustrarilor, nu mai putea suporta nevrednicia ei in fata scopului suprem care se naruia degradand’o pana la stadium mizer de care se lepadase cu multi ani in urma. Isi aduse aminte de ziua cand primise nevoit cruntul blestem; se caia ca prin fapta sa atentase la castitatea sfanta a preotului desi’n acel moment nu aratase nici cel mai mic semn de remuscare. In momentele de chin care nu’i dadeau pace, a trait toate clipele de abstinenta ce l’au macinat pe preot; soarta’i dedicata intrutotul creatorului sau, vointa sa de fier de a nu coincide cu o lume desfranata in care singurele valori erau declinul si asuprirea oamenilor de catre ei insisi…toate acestea fusesera paganite de existenta Matildei si de iluzoriu’i scop. Nemaiputand suporta starea, aproape de nebunie, in care ajunsese decide sa’si elimine definitiv suferinta. Cu pasi greoi se indrepta catre podu de la marginea orasului si se urca p’acesta…fara sa zaboveasca isi indoi genunchi si sari’n apa intunecata; izbind cu putere apa, ii forta ochii sa se deschida brusc si spre surprinderea Matildei se trezi’n patul sau de la orfelinat. Nedumerita de cele’ntamplate si asudata toata, de picaturi reci, cu greu ii veni sa creada ca a fost doar un vis si este inca la varsta de 14 ani. Doar usa care se deschise larg o trezi complet din buimaceala si orbita de lampa care dadu buzna in camera, observa o silueta care se apropie de ea. Cu cat inainta in desisul intunericului din incapere, trasaturile siluetei se conturau din ce in ce mai bine s’ajungang langa patul ei, constata stupefiata ca era vorba de barbatul din visul sau care profitase de ea; fara sa constientizeze, ca un instinct, lua de langa soba o caramida si azvarlind’o’n crestetul insului – il dobora, dupa care cu lovituri repetate ii zdrobi capul. Larma care se produse trezi ingrijitoarele care pasind in camera avusera surpriza neplacuta s’o gaseasca pe Matilda langa cadavru. In graba anuntara autoritatile si micuta fu arestata. Desi constientiza ca’n ziua urmatoare avea sa fie condamnata, nu indrazni sa rupa tacerea fiind sigura ca nimeni n’o va crede.
Toata noaptea petrecuta in celula n’a’nchis un ochi si dis-de-dimineata a fost condusa in piata mare, pentru a’si asculta si a’si savarsi sentinta. In linistea ca de mormant din piata rasuna vocea judecatorului: “Se gaseste vinovata Matilda pentru omor din culpa asupra preotului F.T. din orasul R., pedeapsa capitala primita…arderea pe rug”. Numele decedatului o cutremura din cap pana’n picioare si trezindu’se ca dintr’o betie realiza ce se’ntamplase cu adevarat. Printre flacarile vinete care’i napadeau calic trupul, pe fata Matildei se prelingea incet o lacrima pentru demonul sau pe care’l inecase fara mustrare de constiinta din perfidia Dumnezeului.

Oglinzile

Pe o strada retrasa, pietruita pe alocuri, salasluieste pe un gang, ferit de privirile soarelui, un vechi magazin de oglinzi. Propietarul este un batran, magazinul fiindu’i lasat drept mostenire de tatal sau. Lacasul fiind ascuns in umbra deasa a strazii, pragul nu’i este calcat adesea…de fapt batranul, desi neavand probleme de memorie nu’si aduce aminte cand linistea i’a fost ultima data zguduita de clopotelul spanzurat de usa. Teribila singuratate ii era data insului carunt sa’ndure; rareori vantul se izbea de usa scotand un sunet strident, datorita geamurilor, care’i producea batranului o exaltare juvenila, crezand ca’i este dat sa’si desclesteze buzele uscate, acoperite d’o barba aspra – ingalbenita de tutun, pentru un simplu salut, de complezenta, care va da ocol incaperii s’apoi va da buzna in urechile sale. Totusi entuziasmul sau se dovedea de fiecare data iluzoriu cand era nevoit, ca mecanic, sa’ndrepte spre poarta care deschisa larg nu poftea in magazine decat rafale succesive de praf care se tolaneau, lenese – nefiind pretentioase, pe unde apucau.
Modesta incapere era impanzita, pretutindeni, de oglinzi avand diverse forme, ce’atarnau pe pereti, a caror vopsea ridata cadea adesea alene ca o fulguiala. Gatite anapoda intr’o haina ursuza de praf, oglinzile refuzau cu o’ncapatanare virgina sa schiteze portretul oricarui obiect cadorisit cu sau fara viata. Intr’un colt al incaperii, izolat, se aflau doua oglinzi asezate pe doi pereti paraleli, care ne’nteles aveau parte de un tratament cu totul aparte: praful refuza categoric, parca, sa molesteze cu prezenta sa suprafata plana a acestora. Timpuriu aduse, pe vremea cand magazinul inca se bucura de clienti dornici sa’si admire imperfectiunile, oglinzile nu prezentasera interes niciodata, desi estetic parea imposibil sa n’atraga priviri curioase. Ambele erau ovale, de o limpezime pura, care nu putea ascunde nici cea mai nesemnificativa urma de egocentrism. Erau imprejmuite de o rama bruna de lemn, ce se impleticea cu un firav fir auriu, care facea ca stralucirea oricarui metal pretios sa fie eclipsata de acesta. De cand fusesera aduse in magazine si descoperite de hartia galbena, ce le priva dreptu sa guste din cunoasterea palpabila ce le’nconjura, privirile oglinzilor se intersectasera permanent nefiindu’le sortita alta imagine. Ani dea randul le’a fost dat oglinzilor sa se priveasca, gasindu’se una in privirea celeilalte; in limitatul univers al lor, reprezentau perfectiunea nedeformata de alte lucruri excluse lui. Intr’o seara, cu nimic iesita din plictisul cotidianului, un eveniment totusi nou se’ntampla. In timp ce’un fluture se tot rotea in jurul singurului bec din incapere (in marea majoritate a existentei sale suspendate becul era de obicei palid – datorita curentului slab, adesea palpaind ametitor) aceasta ca un nefacut, lumina asa cum n’o mai facu pana acum. Fluturele pe neasteptate fu ars de caldura emanata si agonic tinti podeaua; angelica lumina strabatu rapid incaperea si reflectandu’se in cele doua oglinzi le obliga sa se priveasca, intens, cum n’au mai facut’o niciodata. Privirile acestora patrunzand una in interiorul celeilalte oglinzi, brusc le’a fost dat sa cunoasca un sentiment cu totul nefamiliar lor, fata de perfectiunea pe care’o intalnisera cu ceva timp in urma. Imaginile vibrara si din clipa aceea simtira ca privirea lor era una s’aceeasi, contopita de doua jumatati…si isi jurara iubire vesnica una alteia. Pe neasteptate becul, cu o flama surda, se stinse…era pentru prima data cand siluetele oglinzilor dispareau misterios in laptosul intuneric, pitindu’se una de alta ca ochii copiilori rusinati, ce cu capul lasat cauta podeaua. In decursul infinitei nopti, cumplite cosmaruri se abatura pe corpurile arzande de pasiuni neimplinite si dorinte mistuitoare ale oglinzilor. O eternitate li se paru pana in zori cand singura sursa de lumina a fost inlocuita si totul a revenit la normal. Toate temerile au fost indepartate subit de prima scanteie produsa de noul, palid, bec ce binecuvanta ochii lor.
Timpul trecea lin si cele doua oglinzi nu prezentau urme de saturatie, neincetand sa se soarba necontenit, picatura cu picatura, dintr’un ocean de iris. In lumea lor particulara, neaccesibila, imaginatia nu era decat o inutilitate, neservindu’le la nimic. Niciuna nu simtea, curioasa, dorinta sa gandeasca, sa’si creeze, alta lume; gandul sau posibilitatea sa existe un fine nu era constientizat; notiunea timpului in raport cu’n viitor se dovedea a fi doar un prezent etern. Intr’o zi batranul ajungand, din intamplare, in coltul unde se aflau oglinzile, arunca o privire trecatoare in ele dar nepricepand de ce aceasta i’a fost retinuta. Fortat, parca, sa se priveasca nu vazu altceva decat viata sa inutila care se scurgea ireversibil, consumandu’se rapid – vicios; cu un gest disperat lovi, ca un nebun, concomitent cele doua oglinzi blestemate. Spargandu’le acestea’i provocara plagi, adanci, la ambele membre si cazu inconstient intr’o balta de sange. Odata cu el o puzderie de cioburi se’mprastiara haotic prin toata incaperea, fiecare ciob cazand se asternea pe podea reflectand fiecare parte din magazin, pana la cel mai ascuns colt. Cunoscand lumea ce le'a’nconjurat, in tot acest timp, cele doua oglinzi, care’si daruisera eterniatea, se’nfruptara canibalic din infidelitate…refuzandu’si perfectiunea!

Inmormantare

Pantofii se urmareau unul pe celalalt, incet, pitindu’se in mazga ce’mbraca drumul. Era o liniste dureroasa, ti’ai fi dorit ca cel mai fin sunet sa zguduie din temelii urechile rosii modelate de frig. Dar gata...se pare ca urmarirea a luat sfarsit, pantofii dadeau semne ca s’au gasit si se aseaza unul langa altul pe locuri vecine ca la un spectacol. Primitor cu “usa” deschisa astepta o groapa, in partea dreapta a ei salasluind, ca o femeie batrana adusa de spate, o gramada de pamant.
Era inmormantarea lui Karl, un baiat fara familie de numai 20 de ani care s’a sinucis si neputand primi obiceiuri crestine era condus la o groapa comuna de cativa vecini care de cateva zile, desi era o toamna tarzie, nu mai puteau suporta mirosul care care se plimba nestingherit in afara camerei acestuia. C’o miscare energica este apucat cadavrul descoperit de catre un ins si’l catapulta din caruta exact in groapa, cazand cu fata in sus. Decedat de cateva zile, trasaturile baiatului erau inca bine conturate. Fata’i era slaba incepand cu o barbie ascutita, buzele desi vinete pareau carnoase iar nasul purta urma unei lovituri mai vechi, probabil, fiind usor curbat. Karl murise cu ochii deschisi si vecinii considerasera deranju mult prea mare incat sa’i inchida. Ochii erau de culoarea pamantului, plouat, avea gene puternic arcuite si sprancenele aproape impreunate care’i faceau chipul sa para incruntat, cu toate ca trasaturile acestuia nu erau inca maturizate. Un individ apuca lopata ruginita prinsa de caruta si’o’nfipse puternic in gramada de pamant de langa groapa…zacu acolo 2 secunde, timp in care mai apasa pentru a o impinge mai bine, dupa care scotand lopata se pregati s’o arunce peste cadavru; in acelasi timp o vecina, careia in murise si ei un baiat cu ceva timp in urma, izbucni in plans. “De ce ma plangi tu straine?!” se auzi o voce care’i facu pe toti sa’nfrunte o stare de maxima tulburare…lopata cazu’n noroi pleoscaind, a fost primu sunet mai strident resimtit de persoanele de fata.
“Cum poti fi trist de tristetea altuia?! Oare cum ii poti pretinde cuiva ca’i intelegi si’i impartasesti suferinta?! sunteti doar niste muritori patetici, uitati’va in jurul vostru sa vedeti in ce va transformat dorinta voastra oarba de a trai, ati devenit sclavii orbi ai unei aspiratii de a exista, viata vesnica, in care va obligati neincetat sa credeti; Cu ce drept ma plangeti voi pe mine…eu care m’am dovedit superior voua sinucigandu’ma?! Crestinismul vostru nu reprezinta nici cel mai infim impediment in calea suferintei unui om care s’a privit toata viata cu sila si compatimire tocmai din cauza celor ca voi, semenii sai. Nu sunteti decat o gramada de egoisti…plangandu’ma pe mine nu faceti nimic altceva decat sa va plangeti pe voi si’inmormantarile voastre, tentativele esuate ale vietii vesnice!”
Toti cei prezenti, stupefiati, priveau lopata care li se adresase in tot acest timp. Stateau nemiscati, niciunul nu scotea niciun sunet, daca piepturile lor incovoiate, de ploaie, nu s’ar fi miscat ritmic ai fi zis ca au murit. Dar contrar aparentei lor de statui, intr’o clipa se napustira toti asupra lopetii, aruncand’o in groapa langa Karl, si cu miscari disperate ale mainilor isi infigeau salbatic degetele in pamantul ud, s'acoperind groapa...tot orasul incepu sa planga!

Tratat asupra descompunerii

Ma simt imobilizat...d'abi daca simt ca’mi mai pot misca membrele si ochii...si ochii, vai, tot dau tarcoale in ploape, devine din ce in ce mai ametitor si decid sa ma opresc, ii inchid. Oare unde sunt?! Lacasu’mi este lipsit de lumina…macar o raza de luna daca m’ar putea vizita, dar oare este noapte sau zi?! Incerc printre dintii inclestati sa strig daca ma aude cineva, dar nu…nu ma aude, nici macar pe buzele tari nu mi’a vibrat glasul! Imi spun: cu siguranta trebuie sa fi adormit, in timp ce scriam, si acum doar visez, precis n’o sa mai dureze foarte mult pana ma trezesc…trebuie doar sa am rabdare. Dimineata oricum o sa’mi sune ceasu desteptator…sau poate deja mi’a sunat si nu l’am auzit, deci sa’ncerc totusi sa ma trezesc...totul este doar un vis trebuie doar sa constientizez ca am intarziat si subconstientul meu va ceda in urmatorul moment. Dar nu…nu se’ntampla asa ceva, incep sa intru’n panica! Timpu’mi pare ca se alearga cu bataile inimii…ah inima! Cum se face ca ea nu’mi mai acompanieaza gandurile?! Intr’adevar s’a oprit, sa fiu oare…nu este imposibil, pana sa ma culc nu resimteam stari altfel decat obisnuite, trebuie sa fiu doar amortit…intr’adevar este o explicatie logica, asa cum toata aceasta treaba trebuie sa aibe una! Rabdare, imi spun, rabdare…dar stai s’a auzit ceva, sa fie oare usa?! Oh da cu siguranta a venit sora mea sa ma trezeasca (ce bine imi spun)…da este o bataie dar trebuie sa fac un efort ca sa raspund cu’n simplu, macar, da! Vai ce crancena durere resimt incercand sa articulez un simplu cuvant monosilabic…trebuie doar sa ma concentrez imi spun, dar in piept simt un mare gol, gatul imi pare infundat cu carpe vechi de praf care’mi izoleaza glasu! Sa speram ca o sa insiste cu bataile’n usa si’o sa’ndrazneasca sa intre in camera mea nestingherita…inca putin, doar este o fire curioasa trebuie sa afle de ce nu izbavesc sa raspund. Intr’adevar se aude un scartait, incep sa ma calmez…acesta e momentul pe care’l asteptam, o bucata de lemn se misca si eu tot astept o voce blanda care sa’mi spuna doar atat: “te trezesti?!” dar nu se’ntampla asta si aud un glas lugubru, parca duhnind a tutun, care’mi spune p’un ton autoritar: “esti gata?!” Pentr’o clipa raman inmarmurit...si ma gandesc cine mi s’a adresat si oare pentru ce sa fiu gata?! Cum cine sunt mi se adreseaza vocea pentru a doua oara?! Sunt eu…nu’ti amintesti: ”cand esti mic esti prost si mic esti toata viata”! Tata?!…dar tu esti…(glasul mintii’mi tremura mai mult decat o puteam face eu)?! Da sunt…exact ca si tine (am simtit o ezitare in vocea lui) un…un…si brusc o lumina palida s’a aprins printr’o crapatura a “usii” si m’am regasit intr’un cosciug, da…nu eram in camera mea si la capul meu, sedea ocrotitor, un vierme! Adevaru nu m’a tulburat la fel de mult ca infatisarea sa si am ezitat sa mai gandesc orice altceva…dar el parca citindu’mi gandurile mi’a spus: “nu te teme…cunoastere ne metamorfozeaza pe toti in asa ceva, caci doar asa ii putem “cunoaste” pe altii! Mic esti si dupa viata, paradoxul este ca mereu incerci sa cresti si probabil ca nu ai sa reusesti niciodata…dar acum spune’mi esti gata?!” Nu stiu de ce anume dar in acea clipa n’am simtit nici cea mai mica teama ci doar un sentiment neconoscut care mi’a infrant toate deznadejdiile…si’n prima faza ezitand asupra raspunsului am spus: da sunt gata!…dar cheama’l si pe bunicu…