Funerarii

Vecina mea moartă s'a îngropat ieri (pe zi) sub patul matrimonial, scormonind podeaua de la etajul unu, cu lopeţica fiilor săi ascuţită în nisipul uscat al locurile de joacă amenajate în capitală. Printre babele de la bloc se bârfea, de un timp, ceva de un adulter; fapt neconfirmat şi dezminţit de mine şi de vecina de deasupra. Acest lucru nu l'a împiedicat pe soţ să fie circumspect şi să mă someze în repetate rânduri să nu îi mai scriu neveste'sii poezii de dragoste pe tavan; în fond plafonul meu – pardoseala lui...i'am spus că trebuie să învăţăm să coabităm. Încă nu am dat ochii cu el, dar sunt chitit să ne intersectăm „involuntar” în seara asta, pe la 7 când îşi plimbă câinele. Cât despre suicid, dacă are obrăznicia să aducă vorba, am să îi zic eu vreo două: „Auzi vecine, în preajma mea să o laşi mai moale cu lamentările siropoase de văduv îndurerat, că dumneata de ani buni împărţeai aşternuturile cu o defunctă şi nu văd cu ce te'ar încurca acum cadavrul, totuşi dacă te incomodează atât de tare, am să o înhumez la mine în garsonieră”!

Timp răzleţ

Tot urcând pe'o scară de melc (îngustă şi cotită) cu multe trepte înghesuite de 43'ul lat al tălpălăului meu, am simţit cum ţuşti ceva mi s'azvârle în spate. Spontan am încercat să'mi scutur spinarea, zadarnic, ca un scai se ţinea de cocoaşa mea; ca şi cum îi distingeam forma sub atingerea lălâie, precum o glugă ce'atârna tâlos, dar nu'i puteam intui natura străină! M'a tatonat niţel senzaţia; n'am dat mare însemnătate ponderei firave (urnindu'mă'n grabă din loc)...suişul proptit de balustradă parcă îmi turna în tălpi restul scărilor! În ciuda eforturilor mele de'a escalada spirala piezişă, cu raniţa ce parcă'mi culegea fiecare pas urnit, m'am împleticit pe după parapet deşelat...simţeam că nu mai pot avansa!
- Ai ceva voinţă! Cred că eşti, printre primii, care parvin să urce – aproape, un etaj, cu mine'n cârcă! (desluşi, o voce bruiată în ceafă)...
- Şi, mă rog, cine'ai fi tu?! (am reuşit, printre gâfâieli, să lepăd întrebarea – trudit).
- Bătrâneţea ta (ducând la bun sfârşit ce'ncepuse să declare, glasul sinistru).
- Despre ce vârstnicie tot pălăvrăgeşti acolo, când eu sunt un ins în floarea tinereţii (m'am răstit, buşindu'mă tusea).
- Urcuşul v'a'nvechit domnule; preţ de câteva trepte mâinile vi s'au zbărcit (strângând balustradă) iar faţa vi s'a boţit căutând cu privirea ultima scară!
În cele din urmă m'am lămurit că timbrul vocal era, limpede, al unei femei; de etate medie, cu ton matern irigat de alăptat (de parcă vechimea anilor mei putea să poarte un alt gen de mască)!
- Mai degrabă luam liftul (am gândit cu voce tare).
- Bătrâneţea poate fi fentată meschin prin suicid dar moartea'n veci! (exclamă decis).
- Totuşi în dezordinea prezentului, sub ce prevestire te expui?! (am întrebat nelămurit).
- A conceptului tău de autodistrugere clădit tipicar pe junimea înţărcată timpuriu şi pe cocoloaşele de viitor sterp, tricotate cu migală (mi s'a răspuns).
- Cruţă'mă şi dacă n'am să preţuiesc veşnicia, mă omor cu mâna mea...(vorbeam pasional).
- Dac'ai căpăta nemurirea, azi, ţi'ar fi lehamite mâine de ea şi'ai învârti'o la zaruri pe tărie! (spunea convins glasul).
Şi atunci liniştea confortabilă a realităţii m'a cuprins, delicat, poftindu'mă să şed la'ntâmplare pe'o treaptă şi să'mi trag sufletul (chircit de nepăsare) în minutele ce curgeau strop cu strop, semănând nisip leneş într'o clepsidră de dimensiuni mici. “Aşa comodă să fie, oare, trecerea anilor şi cât de bătrână se simte o mamă când îşi vede propriul prunc încărunţit?!” m'am întrebat deodată, dumerindu'mă (într'un sfârşit) ce maceram în mine...un timp nevolnic!