Hazard

„Te iubesc” mi'ai spus'o în felul tău – ciudat, tăcând minute în şir, iar eu neştiind ce s'adaug am început să orăcăi sacadat „oac...oac” precum un broscoi. M'ai privit curioasă într'un ochi (de lac) semn că nu te'aşteptai la păţanie. Irisul tău plutea eşuat pe albul (ca de nuferi) umezit, de o lacrimă şi două gene vâsleau să'şi croiască drum spre'o dorinţă (pusă sub un sân). Ai dat să mă săruţi, lung, la gândul că vreun prinţ de sânge albastru se va ivi, dar în schimb te'ai pricopsit doar cu'n poet râios!

Planuri

Ploua mărunt peste statura sa; atât de fin încât dac'ar fi dansat goală, picăturile s'ar fi furişat (în ea) prin porii înguşti ai pielii. Nu era abătută, cunoscuse intim amărăciunea dar nu se simţea niciodată singură (gândurile îi ţineau de urât) în schimb aerul o plictisea cumplit. Cotrobăia, zgomotos, înăuntrul său după o zvâcnire, o aritmie sub care să tresară – strigându'şi menirea. Devenise oarbă, surdă şi mută în lume şi se'nchipuia, adesea, o libarcă scârboasă; o lighioană găzduită hoţeşte sub podea şi în coclauri. O ademenea gândul sinuciderii, de trei-patru ori pe zi şi doar câte'un pahar de vin, la amiază, îi mai desfăta patima. Îşi plănuia metodic crima, căutând ca gestul precaut de a'şi lua viaţa să rămână neremarcat căci o mâhneau morţile gălăgioase cu bocitoare, datini, cortegiu, dric. Era convinsă că n'ar ezita la momentul oportun, dar mai erau încă atâtea amănunte de stabilit cu minuţiozitate, fiind nevoită să'şi mai îngăduie timp. Dar cât?! În fond cum arăta un suicid „ca la carte” şi care era rostul s'o mai tărăgănească?! Deodată s'a lămurit...îi era totuna şi s'a aruncat în faţa metroului, ce tocmai intra în staţie, zâmbind de coincidenţa iscată.