Ultima zi a copilariei mele

In acea dimineata am primit teribila vestea…ca tata a decedat, dupa 4 luni fatale ale unei boli neincurabile. Eram mahmur cand mi’a sunat telefonul…cu o seara’nainte, parca, prevestisem teribilul eveniment si m’anesteziasem ca sa pot indura declinul emotional. Constient fiind d’un fine irevocabil inca de la aflarea diagnosticului, situatia’n sine m’a luat totusi prin surprindere s’am cazut intr’o tacere crunta. In decursul diminetii telefonul a continuat sa sune, mi’a displacut asta, si la cei mai multi nu le’am raspuns. Afara fulguia, “ce bine” mi’am spus, “la cortegiu o sa fie putine persoane…tata oriucum n’agrea multa lume, cu siguranta asta l’ar fi bucurat!” Fiind plecat din oras a trebuit sa’ndur cei mai lungi 100km din viata mea; am stat cu capu pe geam mai intregul drum, priveam linia copacilor goi din afara strazii si’mi parea infinita, fiecare copac parea unul s’acelasi…dupa un timp destul de lung a devenit hipnotic s’asteptam, dus, sa mi se spuna ilaric: “fa precum un catel” sau mai stiu eu ce alta puerilitate care’mi venea atunci in cap, dar nu s’a’ntamplat asa caci mintea’mi pierduta mi’a fost tulburata de’o groapa si m’am trezit tot eu, in aceeasi masina, spre aceeasi destinatie, in urma aceluiasi eveniment! De atunci am renuntat sa mai caut cu privirea altceva si mi’am lasat ochii sa cada pe genunchi…am stat asa mult timp, de fapt nu stiu cat de mult ca pierdusem notiunea timpului inca de la plecare, s’am fost iar zdruncinat, nu d’alta groapa, ci de cele mai groaznice cuvinte pe care nu doream sa le ascult: “am ajuns”…mi’as fi dorit ca drumul sa nu se mai termine, sa mergem catre nicaieri si undeva acolo sa ramanem fara benzina si deplasarea sa nu mai fie practicabila, dar cum gandurile’mi zburau paralel cu decursul evenimentelor am fost nevoit sa cobor; cel putin asta a fost intentia reala…gandindu’ma acum cred ca trupul incetase sa mai primeasca reflexe caci mintea nu le aloca, brusc devenisem un bebelus constient spunand parca picioarelor: “acum este timpul sa’nvatam sa mergem, nu este complicat deloc…fiecare dintre voi inaintati alternativ prin pasi marunti, la’nceput echilibrul o sa ne joace feste dar pe parcurs o sa’l ignoram si totul va fi bine”. Membrele’mi inferioare s’au dovedit niste elevi la care cu greu m’am facut inteles dar in cele din urma teoria a fost pusa’n practica. Intrand in casa privirea mi’a fost cautata de toata lumea prezenta, doar cu a catorva mi’am intersectat’o, si le’am citit pe chip orice altceva decat ceea ce simteam eu…de altfel era si normal dar in acel moment imi parea ca sufar cel mai mult, totusi poate aceeasi impresie il mistuia pe fiecare, egocentrismul levita prin camera! Am mimat ceva, nu mai mi’aduc aminte exact ce, dar retin ca mi s’a raspuns prin acelasi gest; spre sicriu m’am uitat fugitiv…la ce bun, doar il vazusem cu doua seri inainte, plus ca atunci imaginea era - nu pot spune placuta ci suportabila, dar intr’o stare mortuara mi’a fost lesne de’nteles ca era destul. A trebuit apoi sa suport toate omagiile, false de altfel, care mi’au fost aduse…toate lumea ma compatimea si’ncerca sa ma aline, “prostilor!” imi venea sa le zic “incetati odata sa ma mai mintiti”. In scurt timp am parasit casa urmand dricul. Scartaitul rotilor, mari de fier, imi dadea o stare de irascibilitate, poate ca m’am si rastit la vreun cersetor care’n cautare de marunt ne’nsotea. Am intors capul, nevoit cred ca de vreo pala de vant, si am remarcat ca ma’nselasem amarnic…in spatele meu se’nsira destula lume, “la dracu” imi spun “nici macar acum…” Si’am ajuns la biserica…slujba dea dreptu agasanta, ma gandeam “la ce bun toata literatura asta fantastica?!” daca intrebam vreo femeie’n varsta cu siguranta as fi primit un raspuns chiar vreo pilda ceva, care desigur nu m’ar fi multumit nici pe departe si m’ar fi si enervat la culme pe deasupra ...asa ca am socotit inutila o’ntrebare, la care deja stiam raspunsu, dar poate ca mi’a venit in minte doar din nevoia’mi de’a cauta o altercatie verbala pentru a ma descarca – dar nu era momentu oportun, asa ca m’am domolit! In biserica tot timpu am ramas cu capu plecat, o pozitie umila care totusi imi oferea protectia dusumelei pe care’o priveam necontenit. Am parasit s’acest lacas, mai mult sau mai putin sfant pentru cei prezenti, si’n acelasi scartait de roti am ajuns la cimitir. Drumul a fost urmat de o alta sporovaiala, gustata de bocitoare; eu stateam retras…tot cu privirea coborata, la cele rostite de preot nu dadeam atentie caci oricum se’mpleticeau fonic cu “bazaielile” unor indivizi care n’ar fi avut dreptu nici macar sa’si impreuneze ploapele in derularea evimentului. Priveam totu printr’un ochi de apa…foarte multe nu’mi era dat s’observ, ci doar un necesar destul de morbid. Eram satul de toata aceasta tevatura impusa de obiceiuri care nu mai izbuteau sa se termine; as fi preferat o’nmormantare la care sa fiu prezent doar eu…sa scobor singur sicriul, chinuit de greutatea poverii, dar sa nu m’astampar pana ce toata greutatea lui rapune linia pamantului, s’atunci sa’ntreb timid: “ti’ar fi cu suparare daca m’as alatura tie?! apoi vom astepta ca pamantul inmuiat sa prelinga peste noi si fara sa ne dam seama o sa fim izolati de ceea ce am dezgustat, mereu, amandoi: aceasta lumea…” Nu’mi imaginam un raspuns, desi probabil ar fi fost unul afirmativ, dar la’nmormantare nu eram singur, sarcofagul era coborat de niste patetice cunostinte – atatate probabil cu vreo tarie, asa ca am asistat neputincios la un deznodamant…la care’n egoismul de care dadeam dovada’n acel moment, doream ca nimeni sa nu fie prezent. Inevitabilul s’a petrecut si totul s’a terminat…m’am indreptat spre casa p’o ruta ocolitoare aleasa fara sa’mi dau seama, fiind iarna deja se’nserase - nu’mi mai pasa de dara de pasi, asemenea unei carari, pe care’o lasam prin noroi. In cele din urma m’am oprit in camera mea; era liniste, nimeni nu mai ma deranja…m’am apucat sa beau s’in singuratea linistitoare care ma’nconjura am inceput sa eliberez tot ce tinusem captiv in intreaga zi; am adormit beat pana’n miezu noptii…a doua zi urma sa fie ziua mea de nastere…