O fila de jurnal

M’am trezit de ceva vreme dar prefer sa raman in continuare cu ochii’nchisi…cel putin asa previn deschiderea carnavalului anual ce va avea loc in capu meu in momente ca acesta. Mai zac asa cateva clipe, précis nu stiu, dar imi par destule; in realitate poate n’a fost vorba nici macar de un minut amarat. Intr’un final gasesc de cuvinta sa’i deschid, macar pentru copilu din mine sa’nceapa euforia rotitoare a unui carusel care cam scartaie. In cele din urma imi despreunez ploapele; parca sunt un nou-nascut si privesc pentru prima oara lumea. Cadru’mi este limitat…limitat de proprii ochi; observ lucrurile doar cat imi permite rotirea lor in orbite. Imi este de’ajuns sa’mi recunosc camera desi’o privesc printre gene. In incapere se aude doar un ticait de ceas, dar se afla in afara campului meu vizual, imprejmuit, asa ca nu pot spune cu exactitate ce ora ar indica. Nu m’ajuta nici macar fereastra, sta pitulata dupa jaluzele sobre. Ce sa faci, ce sa mai zici cand propria’ti mana le’a scoborat ca s’ascunda de lumina. Ma resemnez si ma calmez cateva secunde. Pare totusi destul de tarziu, dar oricum imi dau seama ca nu ma intereseaza acest detaliu. Resimt o ameteala crunta. Gura’mi este atat de uscata, ca un desert…cat despre trup ce pot spune – parca sunt una cu patul, fac parte din el. Dac’as fi salteaua lui, nu cred c’as juca rolul uneia prea pufoase ca nu m’ar ajuta corpul sa’ndeplinesc aceasta sarcina. Mai degraba, m’as incadra de minune pe postul de blana! Ma simt putin mandru de mine…parca as da fuga pana la mama sa’i spun: “vezi, sunt si eu bun la ceva!” Dar cum sa’mi treaca mie asemenea ganduri prin cap, cand doar simpla’ncercare de a ridica un deget imi pare o’ncercare asemanatoare ca aceea de a muta un munte. Vai la ce mi’a stat capu…auzi sa ma compar eu cu mantuitorul nostru Hristos. Poate am sa patesc ceva asemanator ca Lucifer si am sa fiu aruncat din…din pat…si’mi voi crea propria imparatie malefica pe podea doar pentru faptu ca mi’au lipsit cei 7 ani de acasa. M’amuza scurta fabula narata’n minte si’mi vine sa rad, dar in loc de sunetul pueril pe care mi’l si inchipuiam, o tuse teribila imi curba pieptul. Cu siguranta e blestem…si iar ma distreaza gandu dar il exteriorizez, parsiv, doar printr’un zambet. In continuare’mi simt trupul la fel de amortit, parca iau parte la o operatie in care am fost anesteziat in proportie de 90%; e totusi un sentiment destul de placut gandindu’ma la toate tabieturile incluse intr’o trezire.
Din seara anterioara nu cunosc prea multe detalii…da bine le stiu pana la un anumit punct…ce irelevant! Am iesit desigur cu cativa prieteni sa petrecem…mhm ce sa petrecem?! Gata cred ca stiu: o simpla iesire din casa sau, poate, trecerea unei alte zi. Ah da, cum era sa uit, ai mai fost si tu iubito. Mi’ai parut tare frumoasa cand ne’am intalnit dar ti’am consumat frumusetea relativ in graba…lacomul de mine! Apoi mai tarziu, recunosc, am cautat cu privirea si alte fete…doar sa le diger si lor frumosul, dar n’am reusit la fel de bine ca la tine: cu ochii poti devora doar un minim necesar! Mai departe nu mai pot relata foarte multe intamplari – ai depasit masura ar vrea sa’mi zica unii…dar ce eu sunt barman?! Dac’as fi fost o depaseam cu siguranta pentru acele persoane, pe fata carora se citea ca tanjesc dupa lucrul asta. Aseara, insa, a fost cu totul altfel…baiatul de la bar, avar ce pot spune, era’n stare sa puna chiar p’un cantar electronic (sofisticat) cantitatea de bautura comandata. Tare’mi veanea sa’i spun: “pune ma cu’ncredere, ca nu pui de la tine!” Dar n’avea niciun rost sa recurg la asa ceva ca se observa, chiar si dupa multe pahare, ca individu era filfizon. Alte aspecte nu detin. Dar imi mai pot imagina cateva: cu siguranta ne’am mai aprins pe vreun subiect, care reiesea dintr’un altul si pana la urma se dovedea ca n’are nicio tangenta cu el, adus nevoit in discutie de vreun tovaras cu’n grad ridicat de contradictie. Probabil ca si cu tine, iubito, am avut o mica altercatie…poate doar de dragu sa vad la ce metoda, speram noua, recurgi ca sa ma’mpaci. In cele din urma, la o ora tarzie, a urmat aventura drumului spre casa. Cand am venit mi’aduc aminte ca am avut de’nfruntat un frig naprasnic, cu siguranta (estimez acum) ca a fost mult mai aprig la’ntoarcere. Nu’mi aduc aminte sa’l fi simtit, dar sper ca am chibzuit sa urmez calea cea mai scurta si n’am deraiat pe scurtaturi imaginare care sa’mi scurteze, considerabil, drumul…in realitate nici pe departe nefiind asa!
Daca izbutesc sa ma ridic din pat, negresit, am sa mai aflu evenimente – majore sau minore ramane de vazut, de la prieteni care s’au menajat din diverse motive sau de ce nu de la cunostinte dornice de picanterii. V’ati intreba, probabil, cu ce altceva imi mai umplu timpu…pai ce, nu vi se pare si asa un efort considerabil, ca’n fiecare zi sa’ncerci zadarnic sa asamblezi puzzle’ul uman?!