Pozele sunt doar nişte false amintiri, nu redau sentimente ci doar imagini…încetaţi să mai faceţi poze, să ucideţi simţăminte (focalizându’le) delimitând faptele…criminalilor lăsaţi orizonturile libere, nu le sugrumaţi cu a camerelor captivitate; distrugeţi orice mijloc de memorie artificială…pozele sunt preoţi! Oare nu distrugi o faptură dacă’i etalezi frumosul chip întregii lumi, de ce să nu păstrezi extazul doar pentru tine?! Cu ce te mulţumeşte că sute de nerozi îl privesc?! Pot ei să simtă aceeaşi pasiune pe care tu’ai înfruntat’o cu stupoare?! Cu siguranţă că nu, pot trăi doar prin prisma ta…a ochilor tăi…a imaginaţiei tale care relatează totul, aşa că de ce să lăsăm pe alţii să rupă fragmente din fanteziile noastre?!
…
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre tablouri, ele par că au suferit odată cu pictorul…poartă trăiri, vopseaua ce’a tremurat sub mâna bolnavă a insului care nu s’a predat până’n clipa’n care a izbutit să’şi finalizeze frenezia. Întotdeauna arta a necesitat simţire, n’a putut fi fadă de esenţă…n’a putut fi fentată strategic de către autor, prefăcându’se petrecut de fior. Fotografii’s călăi, ucid frumosul…îl domesticesc, îi atribuie alte forme cu mult mai comune decât în realitate, aşa că de ce să lăsăm aceşti chirurgi să’şi lase amprenta pe real?! N’au decât să moară’n parametrii lor plastici înşiraţi pe hârtia scumpă – fiindu’le pe post de sicriu!
marți, 27 ianuarie 2009
sâmbătă, 10 ianuarie 2009
Scriere cu iz neplăcut
Totul s’a petrecut într’o parte a lumii unde arta devenise un lucru atât de uniform şi de ordinar încât s’a risipit fără urmă; să nu se’nţeleagă că a fost interzisă în vreun fel (s’au şi depus eforturi pentru resuscitare ei), doar ca s’a erodat singură, treptat, în insistenţa călăilor de a stoarce din ea până şi ultima picatură de creativitate...şi desigur că au dat greş, ba mai mult eforturile lor au dus la o dispariţie curioasă, pentru faptu că nimeni nu mai simţea nevoia de a scotoci prin trecut după ea.
Timpul trecea în monotonia sa liniară şi nimic nu părea să repună arta înapoi pe piedestal, până într’o zi când din întâmplare un om al statului se afla în delegaţie, într’un sătuc, cu socoteli de serviciu. Izbutindu’le în graba specifică funcţionarilor publici, poposi într’un local pentru a hali. Ospătându’se copios l’au lovit „durerile facerii” şi a căutat în grabă o latrină. Păşind crispat pe vârful picioarelor i’a fost dat să trăiască cea mai uluitoare paţanie...în buda mică de scânduri, l’a întâmpinat (tolănită) o „lopată” de căcat. Minunata gramadă de fecale l’a lasat pe om fără reacţie, scăpându’se pe el: mizeria rabatată de forma unui mausoleu se’nălţa falnic, moţul fiind suspendat olimpic peste conglomeratul mirositor; forma sa spiralată, repartizată deopotrivă pe caturi, părea demnă de arhitectura egiptenilor...încrucişată de vinişoare de sânge (dovada chinuilor intense la care fusese supus „artistul”), rahatul, părea viu sub văpaia aburului care’l părăsea, iar culoarea sa maronie, cu tentă negriciosă, colora jegul în nuanţe ademenitoare viermilor. Cu mintea încă tulburată de eveniment, a dat repede buzna înapoi în local; patronul văzându’l în cel hal arăta a’ncercat să scuze’n fel şi chip dar spre marea sa surprindere, bărbatul (bolborosind multe lucruri fără noimă) întrebă cine este săvârşitorul rahatului din budă. Şeful crezând că vroia să’l pedepsească pentru ruşinea pricinuită, a dat ordin să fie adus imediat; în salon şi’a făcut apariţia un ins uscătiv, jun, cu moacă de mediu rural. La vederea acestuia, funcţionarul public, a început brusc să tremure spasmodic şi căzând la picioarele slugarnicului începu să’ntrebe: „tu l’ai făcut?! Spune, tu...tu?!” tânărul surprins de’a evenimentelor derulare, rosti un da mai mult îngânat din cap. „Eşti genial” (spuse bărbatul) „nimic de genul asta nu s’a prăvălit în ale mele orbite încât ele să vadă o aşa perfecţiune întruchipată într’un lucru mizer „de aruncat” pentru omenire; o să te fac renumit, băiete, lumea întreagă tre’ să te ştie”. În secunda următoare a’ntrebat care este preţul său şi patronul (profitând de starea sa psihedelică, ceru cu câţiva şfanţi peste utilitatea respectivului – angajat ş’aşa de curând). Tânărul buimac de succesiunea frazelor auzite cât şi de idee că s’ar umple de bani, deşi nu băgase bine de seama din ce anume, şi’a dat acordul şi toţi cei prezenţi s’au dovedit a fi mulţumiţi de conjunctură.
Ajungând în oraş, sluşbaşul, s’a oferit să’l găzduiască pe „înnoitorul” artei (în concepţia sa), părându’i în acelaşi timp şi’o afacere profitabilă. L’a îndemnat pe fragedul artist doar să dea ce poate mai bun din el...dar se tot gândea la modalitatea prin care avea să’l introducă în societate; având destule cunoştinţe de soi, a considerat că e prielnic să’l care după el în calitatea de lacheu şi’n casele respectivilor să pogoare cât’un babilon maroniu. Era ferm convins că toţi vor avea reacţia sa şi chiar aşa s’a şi’ntâmplat...la prima gazdă, tânărul, a deversat creaţia culinară consumată aşa cum doar dânsul ştia s’o facă şi cum au dat peste rodu creaţiei sale, toţi cei prezenţi au rămas profund impresionaţi, soţia propietarului chiar leşinând de emoţie la vederea tabloului în relief. Îmbulzeala provocată la uşa toaletei, nerespinsă nici măcar de duhoare, a făcut – în scurt timp, ca oraşul să prezinte un straniu interes pentru individ. Bogătanii se îngrămădeau să’l invite pe ţărănoi la masă, punându’l mereu la loc de cinste în capul mesei şi dând ordine bucătarilor să pregătească mâncăruri tot mai sofisticate şi porţii cât mai abundente doar doar în casele lor v’a isprăvi cel mai măreţ rahat. Devenise parcă o competiţie mondenă (cu tentă acerbă) a celor înstăriţi, scoţându’i din banala lor existenţă, fapt care a succes în scurt timp la o schimbare, radicală, de personalitate pentru flăcăul în cauză. Pe lângă faptu că se rotunjise semnificativ, a dobândit şi’un aer de îngâmfare – datorat tot „fanaticilor” isprăvilor sale intestinale. A început să prezinte la unele mese, fără ocrotitorul său care’l scosese din anonimat, crezându’se recompensat de prezent, până când încet-încet s’a debarasat definitiv d’acesta, socotind că nu mai are nevoie de respectivul; spunea că totul i se datorează doar lui şi dacă nu l’ar fi evidenţiat, în postura amploiatului s’ar fi aflat altcineva şi el tot ar fi părăsit discreţia tainicului. Faima i s’a propagat cu promptitudine şi pe alte meleaguri, respectivii manifestând acelaşi interes nebun, până în momentul când n’a mai putut face faţă (sau alte organe competente pentru digestie); a început să mănânce din ce în ce mai puţin – încercând să mulţumească pe toată lumea, dar asta nu i’a reuşit, cantitatea de fecale suferind dramatic în ceea ce privea volumul. Gazdele viitoare, crezând că este doar o pasă trecătoare, au ignorat simptomele până’n momentul când într’o seară, insul, n’a putut bascula deşeurile aşa de mult râvnite şi’apreciate. Zilele următoare au fost crude, căpătând o balonare greu de’nţeles organismului său sănătos. N’a fost ceva trecător şi oricât de mare ar fi fost scremerea, rezultatul era acelaşi. Ceea ce’l făcuse celebru, se’ntorsese ca un bumerang lovindu’l în pântece. Nu putea să’şi explice acest lucru şi tot continua să se ghiftuiască în speranţa c’o să poftească ceva afară...dar nimic, aceeaşi căzneală zadarnică.
Întâmpinând, cu greutate, cele petrecute – orăşenii au început să dezică rând pe rând de „serviciile” opincarului. La rându’i a’nceput să se’ndoape calic pe unde nimerea dar nici urmă de trecutul său ci doar o mare amăgire gastronomică. Simţindu’se lezat, crezând că nu este vorba decât de un complot pus la cale de funcţionarul pe care’l părăsise (se gândea la faptu că acesta mituia bucătarii caselor mari ca să’i pună în mâncare diverse substanţe care să impiedice defecarea) şi rămând fără adăpost, susţinători şi reputaţie s’a refugiat la marginea oraşului printre lepădături. Lumea l’a dat repede uitării si nimic nu s’a mai auzit de el timp de câteva zile, până când a fost găsit mort langă un tomberon, cauza decesului stabilită (de doctor): constipaţie...
Timpul trecea în monotonia sa liniară şi nimic nu părea să repună arta înapoi pe piedestal, până într’o zi când din întâmplare un om al statului se afla în delegaţie, într’un sătuc, cu socoteli de serviciu. Izbutindu’le în graba specifică funcţionarilor publici, poposi într’un local pentru a hali. Ospătându’se copios l’au lovit „durerile facerii” şi a căutat în grabă o latrină. Păşind crispat pe vârful picioarelor i’a fost dat să trăiască cea mai uluitoare paţanie...în buda mică de scânduri, l’a întâmpinat (tolănită) o „lopată” de căcat. Minunata gramadă de fecale l’a lasat pe om fără reacţie, scăpându’se pe el: mizeria rabatată de forma unui mausoleu se’nălţa falnic, moţul fiind suspendat olimpic peste conglomeratul mirositor; forma sa spiralată, repartizată deopotrivă pe caturi, părea demnă de arhitectura egiptenilor...încrucişată de vinişoare de sânge (dovada chinuilor intense la care fusese supus „artistul”), rahatul, părea viu sub văpaia aburului care’l părăsea, iar culoarea sa maronie, cu tentă negriciosă, colora jegul în nuanţe ademenitoare viermilor. Cu mintea încă tulburată de eveniment, a dat repede buzna înapoi în local; patronul văzându’l în cel hal arăta a’ncercat să scuze’n fel şi chip dar spre marea sa surprindere, bărbatul (bolborosind multe lucruri fără noimă) întrebă cine este săvârşitorul rahatului din budă. Şeful crezând că vroia să’l pedepsească pentru ruşinea pricinuită, a dat ordin să fie adus imediat; în salon şi’a făcut apariţia un ins uscătiv, jun, cu moacă de mediu rural. La vederea acestuia, funcţionarul public, a început brusc să tremure spasmodic şi căzând la picioarele slugarnicului începu să’ntrebe: „tu l’ai făcut?! Spune, tu...tu?!” tânărul surprins de’a evenimentelor derulare, rosti un da mai mult îngânat din cap. „Eşti genial” (spuse bărbatul) „nimic de genul asta nu s’a prăvălit în ale mele orbite încât ele să vadă o aşa perfecţiune întruchipată într’un lucru mizer „de aruncat” pentru omenire; o să te fac renumit, băiete, lumea întreagă tre’ să te ştie”. În secunda următoare a’ntrebat care este preţul său şi patronul (profitând de starea sa psihedelică, ceru cu câţiva şfanţi peste utilitatea respectivului – angajat ş’aşa de curând). Tânărul buimac de succesiunea frazelor auzite cât şi de idee că s’ar umple de bani, deşi nu băgase bine de seama din ce anume, şi’a dat acordul şi toţi cei prezenţi s’au dovedit a fi mulţumiţi de conjunctură.
Ajungând în oraş, sluşbaşul, s’a oferit să’l găzduiască pe „înnoitorul” artei (în concepţia sa), părându’i în acelaşi timp şi’o afacere profitabilă. L’a îndemnat pe fragedul artist doar să dea ce poate mai bun din el...dar se tot gândea la modalitatea prin care avea să’l introducă în societate; având destule cunoştinţe de soi, a considerat că e prielnic să’l care după el în calitatea de lacheu şi’n casele respectivilor să pogoare cât’un babilon maroniu. Era ferm convins că toţi vor avea reacţia sa şi chiar aşa s’a şi’ntâmplat...la prima gazdă, tânărul, a deversat creaţia culinară consumată aşa cum doar dânsul ştia s’o facă şi cum au dat peste rodu creaţiei sale, toţi cei prezenţi au rămas profund impresionaţi, soţia propietarului chiar leşinând de emoţie la vederea tabloului în relief. Îmbulzeala provocată la uşa toaletei, nerespinsă nici măcar de duhoare, a făcut – în scurt timp, ca oraşul să prezinte un straniu interes pentru individ. Bogătanii se îngrămădeau să’l invite pe ţărănoi la masă, punându’l mereu la loc de cinste în capul mesei şi dând ordine bucătarilor să pregătească mâncăruri tot mai sofisticate şi porţii cât mai abundente doar doar în casele lor v’a isprăvi cel mai măreţ rahat. Devenise parcă o competiţie mondenă (cu tentă acerbă) a celor înstăriţi, scoţându’i din banala lor existenţă, fapt care a succes în scurt timp la o schimbare, radicală, de personalitate pentru flăcăul în cauză. Pe lângă faptu că se rotunjise semnificativ, a dobândit şi’un aer de îngâmfare – datorat tot „fanaticilor” isprăvilor sale intestinale. A început să prezinte la unele mese, fără ocrotitorul său care’l scosese din anonimat, crezându’se recompensat de prezent, până când încet-încet s’a debarasat definitiv d’acesta, socotind că nu mai are nevoie de respectivul; spunea că totul i se datorează doar lui şi dacă nu l’ar fi evidenţiat, în postura amploiatului s’ar fi aflat altcineva şi el tot ar fi părăsit discreţia tainicului. Faima i s’a propagat cu promptitudine şi pe alte meleaguri, respectivii manifestând acelaşi interes nebun, până în momentul când n’a mai putut face faţă (sau alte organe competente pentru digestie); a început să mănânce din ce în ce mai puţin – încercând să mulţumească pe toată lumea, dar asta nu i’a reuşit, cantitatea de fecale suferind dramatic în ceea ce privea volumul. Gazdele viitoare, crezând că este doar o pasă trecătoare, au ignorat simptomele până’n momentul când într’o seară, insul, n’a putut bascula deşeurile aşa de mult râvnite şi’apreciate. Zilele următoare au fost crude, căpătând o balonare greu de’nţeles organismului său sănătos. N’a fost ceva trecător şi oricât de mare ar fi fost scremerea, rezultatul era acelaşi. Ceea ce’l făcuse celebru, se’ntorsese ca un bumerang lovindu’l în pântece. Nu putea să’şi explice acest lucru şi tot continua să se ghiftuiască în speranţa c’o să poftească ceva afară...dar nimic, aceeaşi căzneală zadarnică.
Întâmpinând, cu greutate, cele petrecute – orăşenii au început să dezică rând pe rând de „serviciile” opincarului. La rându’i a’nceput să se’ndoape calic pe unde nimerea dar nici urmă de trecutul său ci doar o mare amăgire gastronomică. Simţindu’se lezat, crezând că nu este vorba decât de un complot pus la cale de funcţionarul pe care’l părăsise (se gândea la faptu că acesta mituia bucătarii caselor mari ca să’i pună în mâncare diverse substanţe care să impiedice defecarea) şi rămând fără adăpost, susţinători şi reputaţie s’a refugiat la marginea oraşului printre lepădături. Lumea l’a dat repede uitării si nimic nu s’a mai auzit de el timp de câteva zile, până când a fost găsit mort langă un tomberon, cauza decesului stabilită (de doctor): constipaţie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
