Tribut naturii

- Putem incepe sau mai trebuie sa vina cineva?!
- Tocmai persoana in cauza, replica alta voce.
- Ei dracie dar ce’nseamna asta, auzi sa’ntarzie…de parca mi’ar face mie vreun favor.
Discutia a fost intrerupta de doua bocanituri in lemnul, uscat, al usii. Aceasta se deschise usor si o silueta patrunse in camera. Cu o voce timorata, tremuranda, spuse:
- Imi cer iertare pentru a mea intarziere, n’a fost voita, dar la receptie mi s’a explicat fugitiv unde pot gasi camera da’n tesatura de holuri inguste m’am ratacit.
- Asta e buna, se auzi un glas destul de indignat, cum sa vii cu aceasta scuza cand sunt si indicatoare luminoase care te ghideaza spre salonul “Repartizare” – doar este, cred, cea mai importanta sectie. Oricum ar fi bine sa’ncepem ca s’asa suntem presati de timp si mai exista si alte programari, asa incat tre’ sa ne miscam repede.
Camera se lumina brusc…incaperea mobilata destul de modest cu doar doua dulapuri metalice, trei scaune joase necapitonate si o masa in forma de “u”. In fata biroului, de lemn masiv, statea un barbat cam pe la 1.80m. Lasa impresia unui ins uscativ dar umerii lati aratau ca’n tinerete era bine cladit. Cei aproximativ 40 si ceva de ani ii spicuisera parul negru cu fire sidefii. Chipul destul de sever, hotarat se putea confunda c’o eronata ingamfare. De cealalta parte a mesei, de la stanga la dreapta, se aflau tolaniti pe scaune: un gandac, un vierme, si o musca. Viermele parea sa fie intr’o functie mai inalta, poate si datorat faptului ca ocupa locul central. Corpul sau, exagerat de gras, se prelingea printre manarele scaunului; jos pe podea in dreptul sau se putea observa si’o balta cleioasa ce se tot scurgea balos din acesta. Larva obeza avea culoarea untului cu reflexe de argintiu, inelele se’ntindeau pe toata suprafata trupului oval, strangulandu’l ca niste curele, facand sa se reverse insemnate cantitati de celule adipoase – ciuruite de mici firisoare, albe de par, ce miscau intruna sub respiratia gafaita a acestuia. Gandacul d’un negru sticlos isi tot freca antenele cu piciorusele din fata, fiind probabil un fel de tic al sau, in timp ce gura (delimitata de doi clesti ascutiti) se inchidea si deschidea dand impresia ca molfaie ceva. Musca privea neincetat (cu ochii sai mari) chipul barbatului inca din clipa cand acesta pasise’n camera. Aripile sale, ca doua perdele brodate manual, fluturau in curentul ce intra pe sub usa (care nu se’nchidea etans). Sunetul vantului era acompaniat de un tiuit subtire scos in permanenta de musca, fapt ce facuse ca barbatul sa duca instinctiv palmele spre urechi atunci cand intrase in camera. Miscandu’se neintrerupt pe scaun, dar ceva mai calm, viermele se adresa individului:
- Dupa cum probabil ati aflat, sper, in acest moment sunteti mort… doar sufleteste, dar asta nu ne priveste, noi suntem aici sa clarificam problema trupeasca. Sa va rezum mai exact ce se va intampla cu dumneavoastra: orice fiinta, fie ea animal, planta, insecta sau om, atunci cand se naste este luata in evidenta naturii si printr’un “contract” este obligata ca dupa moarte sa “plateasca” tribut ei…cu propriul trup (sau cat a mai ramas din el, asta daca n’a suferit cumva vreun accident mai grav). Este un fel de reciclare…acesta este impartit, transformat in substante organice si distribuit solului. Produsul de calitate superioara in suprafetele fertile, iar rezidurile si ce mai ramane pe solurile aride, deserturile, relief stancos, s.a. Practic asta se’ntampla cu toate fiintele, dar numai la specimenele mai mari, cum ai fi dumneata de exemplu, se formeaza consilii – ca acesta pe care’l aveti in fata…de aici si denumirea de “Repartizare”.
- Dar...(incerca barbatul s’adreseze o’ntrebare, profitand de o mica pauza remarcata in turuiala viermelui).
- Stati nu ma intrerupeti, inca n’am terminat, va veni si timpul cand imi veti pune intrebari (zise larva consecvanta in discursul ei). Daca doreati cumva sa’ntrebati cum va decurge procesul de transformare in substante organice, va voi spune imediat. Vedeti exista alta sectie, la cateva holuri de aici, numita “Metamorfozare” cunoscuta si sub numele de “Bucatarie” (scoase un zambet zeflemitor viermele). De fapt nu este vorba decat de o mare masina de tocat care taie marunt-marunt carnea dupa ce’n prealabil a fost dezosata. Scheletul este inapoiat in mormant ca sa nu se strice falsa armonie a credintei, zdruncinata s’asa serios de insusi oamenii. Produsul finit intra intr’un mare cuptor s’apoi printr’un sistem ramificat de conducte este imprastiat in diferite locatii. In mare asa decurge tot procesul…mai exista si niste mici actiunii dar nu necesita precizate. Acum inca o problema, va rog sa’mi spuneti care a fost cauza decesului…daca a fost provocata de vreo boala sau stiu eu de altceva?!
- Da…am fost diagnosticat cu cancer la plamani, spuse omul.
- Atunci am s’anunt ca mai intai sa vi se faca o incizie ca sa ne lepadam de acestia. E vorba de ce va spuneam mai devreme despre calitatea substantelor. Plamanii dumneavoastra daca spuneti ca au fost contagiati d’acel virus blestemat…vai cat pot sa urasc aceasta specie (facu o paranteza viermele), vor ajunge in alta parte si dupa ce vor suferi la randul lor transformarea, se vor indrepta spre acele locuri nepretentioase…nu mai are rost sa reiau povestea. Dar de alte boli mai aveti la cunostiinta ca ati suferit?!
- Din cate stiu, nu!
- Perfect…inseamna ca sunteti de calitate superioara (ranji iar viermele). Acum insa a venit momentul, la care’ati tanjit atat, cand imi veti putea adresa intrebari – daca aveti desigur, dar nu multe ci doar esentialul, asta daca n’am fost destul de explicit si am omis cate ceva.
- Ar fi cateva (spuse sovaind omul)…
- Stati, stati (fu intrerupt barbatul) am uitat sa mai aduc in discutie un lucru, de fapt o noua masura impusa la cerinta oamenilor. Este posibil daca doriti ca al dumneavostra creier sa ajunga intr’un loc cu totul special…stiu si eu…la radacina unui copac plantat de propria mana, pe gazonul casei din copilarie, intr’un loc unde ati fi vrut s’ajungeti si n’ati avut prilejul sau de ce nu in parcul unde v’ati sarutat pentru prima data persoana iubita.
De aceasta data chicotira si celelalte oratanii, nu doar mentoru lor plasat in mijloc. Individul ramasese pe toata durata sporovaielii cu privirea semeata, dar la auzul celor din urma cuvinte pleca usor capul prefacandu’se ca nu observa gesturile rautacioase.
- Nu, nu am astfel de pretentii (replica p’un ton raspicat, fapt ce facu ca expresia faciala a lighioanelor sa revina la una normala). Dar as mai avea o’ntrebare daca mi se permite…
- Desigur, te ascultam!
- Imi puteti spune ce se’ntampla daca cineva refuza cele enumerate mai sus, ma refer la povestea cu repartizarea si asa mai departe?!
- Mi s’a parut mie ca nu prea ati fost atent la ce v’am spus si acum mi s’a si confirmat acest lucru; aduceti’va aminte de contract…da da CON-TRAC-TUL nu poate fi incalcat (rostind cu glas sacadat accentuand de fiecare data pe cuvantul contract).
- Dar despre ce contract e vorba pana la urma, nu’mi aduc aminte sa fi semnat asa ceva (se aprinse barbatul rosind putin).
- Va rog sa fiti politicos asa cum am fost si noi cu dumneata. Consiliul nu accepta o astfel de purtare (s’a repezit musca sa spuna, scotand un tiuit si mai asurzitor care paru sa deranjeze doar pe ins).
- Lasati’l, lasati’l (interveni staruitor viermele incercand sa aplaneze micul conflict verbal care era pe cale sa inceapa). Draga domnule va inteleg indignarea dar incercati sa’ntelegeti ca noi doar slujim cauza, n’am creat’o…si nici n’o modificam. Cat despre contract…aveti dreptate cand spuneti ca nu v’aduceti aminte, acesta este intocmit de la stadiu embrionar si nicio fiinta nu stie el pana in momentul (facu o scurta pauza)…ca acesta de fata.
- Fie vorba asa, cer permisiunea sa ma adresez superiorului.
- Hei…luati’o usor, calmati’va…vedeti aici e o chestiune mai delicata; nici macar noi care servim interesele sale nu am avut placerea sa’l intalnim pana acum. Unele voci spun ca nici n’ar exista nimic mai mult decat o veche oranduiala personificata intr’o fiinta (reala sau imaginara ramane la latitudinea fiecaruia) care coordoneaza toate astea.
- Cred ca glumiti (zise surprins din cale afara omul).
- Nu, acesta este adevarul…ati vrut sa’l stiti si l’ati aflat, si credeti’ma nu la multi le acordam atatea detalii. Singura metoda prin care puteati sa nu ajungeti aici era incinerarea voita sau nevoita (cauzata de vreun incendiu). S’atunci e tot un soi transformare dar una necontrolata si substantele organice se’mpart haotic care pe te miri unde. Din pacate in prezent ne lovim tot mai des de aceasta problema, vremurile astea noi (ce sa le faci) ideile oamenilor, o ambitie prosteasca dupa parerea mea. Inainte nu era deloc asa, doar in perioada inchizitiei ce mai intampinam dificultatea, dar macar atunci se actiona ca sa suprime mizeria de conceptii care predomina s’astazi – vedeti adevarata e zicala ca raul trebuie starpit de la radacina, pacat ca n’a dat roade si’n aceasta privinta.
Barbatul se arata din ce in ce mai indignat in decursul monologului, ba chiar vru sa intervina dar nu reusi asta datorita debitului verbal al viermelui dar intr’un final rabufni:
- Insecte mizerabile, daca eram inca in viata pana acum erati zdrobite de greutatea pantofului meu. Va arati in fata mea, falsa, autoritate pretinzandu’va fiinte superioare cu functii inalte incat sa luati decizii si sa creati ordine, nu sunteti nimic mai mult decat nici nevertebrate nenorocite.
Cele trei oratanii de fata se aratau revoltate fata de scaparea omului, semn ca nu intalneau prea des un astfel de comportament. Fixandu’le cu privirea barbatul continua pe acelasi ton:
- Indrugati povesti despre contracte fictive si eu care credeam ca macar dupa moarte o sa am parte de niste raspunsuri…dar se pare ca nu’mi este dat nimic mai mult decat s’ascult niste fabule narate de un vierme care incearca sa ma convinga sa intru intr’o rasnita! La dracu cu toate astea…
Intr’o clipa barbatul se napusti la gatul viermelui, strangulandu’l…si’n timp ce’l gatuia zdravan, musca si gandacul sarira sa’si salveze lideru – strigand in acelasi timp dupa ajutoare. In urmatorul moment o sumedenie de insecte umplura camera navalind asupra individului. Scapandu’si conducatorul din mainile furioase ale omului, acesta porunci ca razvratitu sa fie nimicit. Sute de clesti muiati de seva lipicioasa se repezira asupra insului si fulgerator il lipsira avid de trup in strigate disperate si’n plescaiturile gurilor baloase.
Multumit de rezultat, desi resimtandu’se inca, viermele afirma:
- Ehe domnule, natura indiferent de mijloace triumfa intodeauna! (si schimbandu’si brusc tonul se adresa calailor): si dupa ce curatati mizeria asta de pe podea…poftiti inauntru pe urmatoru!

Sicriul cu capac de sticla

Ma trec fiori si acum cand mi’aduc aminte de cele intamplate, desi a trecut destul timp d’atunci, dar am s’o fac la rugamintea unui bun prieten care’a insistat sa’mi publice relatarea intr’un ziar, convins ca este o povestire de groaza pe cinste…facand abstractie de staruinta mea asupra veridicitatea intamplarilor. Inca stapanesc bine si cel mai mic detaliu asa ca voi prezenta lucrurile exact cum s’au petrecut.
“Totul s’a desfasurat la varsta fecioriei mele, avand undeva pe la 20 de ani, cand hoinaream in deriva pe vastele tinuturi ale tarii in cautare de aventuri noi. Era inca perioada in care cu putini bani puteai avea parte d’o masa si un pat la asfintit, asadar pribegitul meu nu m’ar fi lasat fara niciun chior la batranete. Dintre toate locurile pe care le’am cutreierat doar unul singur mi’a ramas intiparit in minte, cel despre care scriu acum: era vorba de un sat micut, Vadu Viilor, situat la poalele muntilor – in care media de varsta era destul de inaintata. Oamenii locuiau in niste case mici de chirpici, c’o’nfatisare destul de saracacioasa, unele dand impresia ca stau gata sa pravaleasca la simpla deschidere a portii. De cum am intrat in sat un lucru cu totul neobisnuit mi’a starnit interesu, langa fiecare casa era amplasat cate’un dreptunghi acoperit c’o urzeala neagra. La’nceput am crezut ca era vorba d’un loc unde depozitau lemnele sau alte materiale, ghidandu’ma dupa spatiul redus de care aveau parte in asezarile lor. Curios din fire, in timp ce strabateam ulitele prafuite pentru a ma obisnui cu locul, am avut tentativa de a descoperi silueta unei cutii, dar ca si fulgerat un ins batran m’a luat in primire chiar din momentul cand m’am apropiat la mai putin de doi pasi de aceasta. M’a’ntrebat p’un ton, deloc primitor, ce vant m’aduce prin linistitul lor sat si daca aveam intentia sa le tulbur existentele. Am ramas putin indignat, dar m’am multumit sa cred ca n’a facut’o cu rea intentie si i’am spus politicos ca sunt doar un trecator care calatoreste doar pentru a avea ce povesti la batranete nepotilor. Individul m’a ghidat spre hanul de langa sat sat, de altfel singura cladire ceva mai bine consolidata.
In fata acesteia n’am mai observat niciun dreptunghi misterios si dand uitare, pentru moment celor intamplate, am pasit agale insotit de scartaitul dusumelei. M’am invartit ceva timp printre mese, calcand tot mai apasat incercand sa ma fac auzit de catre gazda. In cele din urma am auzit venind dinspre o camera alaturata alte sunete de pasi…fixand cu privirea usa spre care se indreptau, am zarit iesind din umbra pragului cea mai frumoasa femeie pe care mi’a fost dat s’o vad vreodata. Hangita, o fetiscana cam de’aceeasi varsta cu mine, avea un par lung de un rosu aprins (putin ondulat) ce se prelingea bucla cu bucla precum lava unui vulcan peste umerii sai goi, rumenindu’i – iar ochii sai verzi de licurici jucau intre ploape neobositi; sanii ei rotunzi paraseau sfios corsetul sub stransoarea acestuia, miscandu’se sacadat pe ritmul respiratiei. Observand ca o admir nestingherit mi se adresa, pentru a ma elibera din vraja, intrebandu’ma daca doresc cumva vreo camera. Trezit ca dintr’o lunga noapte de betie, inca mahmur de parfumul parului ei, am spus ca vreau sa inchiriez o camera pentr’o perioada nedeterminata. Auzind acestea se bucura lasand un zambet sa cada pe buzele sale carnoase, apoi ma indruma spre treptele care aveau sa ma conduca spre temporara mea locuinta. Am urcat usor primele doua trepte, tinandu’ma de balustrada, si m’am oprit brusc…in beatitudinea situatiei uitasem sa ma prezint – mi’am cerut imediat scuze, dar mi’a replicat sa nu’mi fac griji, continuand deloc modesta, ca i se intampla des – semn pentru care am bagat de seama ca era constienta de frumusetea ei. Mi’a spus ca o cheama Catherine si numele ei mi’a rasunat, cu’n ecou puternic, mult dupa ce l’am auzit. Buimacit m’am instalat in camera si fiind obosit, de lungimea drumului strabatut, am pus capul pe perna…inca in fata ochilor cu chipul hangitei. Spre seara am coborat la cina si la lumina lumanarii Catherine mi’a parut si mai frumoasa; am vorbit despre una, alta…povestindu’i despre locurile in care fusesem si ea mi’a spus, imbujorandu’se, ca n’a parasit niciodata locul natal. In lucru ciudat am observat, dar care la momentul respectiv m’a multumit – dat faptului ca ma puteam bucura de exclusivism, a fost faptu ca in salon eram doar si hangita; am pus asta pe baza faptului ca satul nu era situat in vazul lumii si doar eu stiam ce poteci vitrege infruntasem ca s’ajung. Am urcat scarile tarziu, turmentat mai degraba de farmecul femeii decat de vinul rosu consumat fara masura si iminent am adormit la simpla atingere a patului.
Timpul petrecut in satul Valea Viilor trecea cu iuteala si daca n’as fi avut parte de evenimentele stranii care aveau sa mi se’ntample nu multe ar fi fost motivele pentru care l’as fi parasit caci pasiunea mea pentru Catherine se arata a fi destul de puternica – devenind din ce in ce mai apropiati, petrecand multe nopti impreuna. Zilele treceau si’un lucru mi se parea de’a dreptu ciudat…de la sosirea mea niciun alt drumet nu mai calcase pragul hanului, lucru care incepuse sa ma’ngrijoreze desi altadata ma aratasem incatat. Intr’o noapte in care somnul refuza sa se astearna pe ploapele mele apasate de vin, am iesit afara sa iau putin aer – ma plimbam pe ulite doar c’o lumanare in mana (tot satul dormea, pana si luna se pitula dupa nori). Tot zabovind, calcand parca de doua ori in acelasi loc, m’am trezit din intamplare in fata unui enigmatic dreptunghi (ca acela din prima zi a popasului meu); cert era ca d’atunci le ignorasem complet crezand ca’s doar niste lazi, dar aducandu’mi aminte de vechea mea curiozitate…am tinut musai sa mi’o satisfac. Am apucat c’o mana panza groasa care’l acoperea si tragand intr’o parte de aceasta am observat ca de fapt nu era o cutie din scanduri, asa cum ma asteptam, si era ca un fel de vitrina stand vertical, sprijinindu’se usor pe peretele casei. Fiind noapte afara nu se putea zari nimic in interioriul acesteia si dupa ce m’am uitat de jur imprejur ca sa m’asigur ca nu sunt vazut de nimeni, am adus lumanarea in dreptu geamului...ceva mai macabru nu vazusem nicicand, in spatele sticlei se afla trupul neinsufletit al unui barbat. Am evitat sa scot vreun sunet strident care ar fi putut trezi pe careva si tiptil tiptil m’am indreptat spre toate casele care aveau la intrare o astfel de cutie; dezvelind una cate una am gasit in fiecare cate un cadavru. Lucrurile care m’au facut sa fiu si mai ingrozit decat eram, au fost ca toate hoiturile erau numai barbati in floarea varstei, aveau ochii deschisi si dupa straie se putea observa cu usurinta ca nu erau localnici ci calatori. M’a uimit faptul ca in dreptul niciunui cosciug nu se simtea iz de starv si niciun ins nu purta vreo urma de putrefactie, fiind foarte bine conservati. Nu stiam ce explicatie sa gasesc, mi’ar fi placut sa cred ca este vreun straniu obicei specific zonei, dar daca asa stateau lucrurile de ce toate cadavrele imi inspirau un aer de drumet?! Si daca ma inselam, de ce zaceau doar barbati in ele?! M’am indreptat pe furis inapoi in camera mea si dupa multe ceasuri de intrebari am adormit.
Dimineata m’a trezit devreme, chiar inaintea lu Catherine, care obisnuia sa ma astepte cu micul dejun gata; a observat si ea ca ceva ma apasa si a’ncercat sa ma linisteasca spunandu’mi sa vorbesc despre oful meu. Am inceput sa’i spun despre cum seara trecuta neavand somn am iesit sa ma plimb prin sat si cand eram gata s’aduc in discutie misterioasele cutii, aceasta si’a schimbat brusc expresia fetei si’abordand alt subiectul, mi’a spus ca am sa’i povestesc mai tarziu, ca fiind duminica trebuia sa plece la biserica. Profitand de lipsa membrilor comunitatii am iesit sa cercetez imprejurimile. Desi’am strabatut in toate partile satul, parasindu’l pentru mai putin d’un kilometru n’am dat peste niciun cimitir, nici macar o cruce sau vreo groapa n’am zarit. In timp ce ma’ntorceam spre sat multe lucruri bizare mi se perindau prin minte: in primu rand mortii depozitati ca’ntr’un fel de vitrine, lipsa unui cimitir, absenta trecatorilor la han de cand ajunsesem eu si nu’n ultimul rand faptul ca exceptand’o pe Catherine toti satenii erau destul de batrani. M’am plimbat cam toata ziua dintr’un cap in altul al micului sat si ajungand spre seara la han, am observat ca pe langa nicio casa nu se mai afla nicio cutie – ba chiar mai mult oamenii ma priveau tare ciudat. Cinand mai devreme decat alta data m’am prefacut obosit, dat faptului ca si Catherine parea ceva mai distanta. Stateam in camera cu lumanarea stinsa, cand linistita’mi veghe mi’a fost alungata de o mica zarva ce venea de jos. Am asteptat in liniste pana ce lumina felinarului, care’mi intra camera, s’a departat considerabil si dupa ce nu s’a mai auzit niciun zgomot am coborat sa vad despre ce era vorba. Jos, rezemata de usa mi’a sarit imediat in ochi o lada acoperita, exact ca acelea pe care le vazusem la portile taranilor. Am dezvelit’o de carpa neagra si privind prin geamul usor aburit, de respiratia mea, nu am vazut nimic…era goala! M’a trecut o mare spaima si facand rapid legatura intre evenimentele stranii petrecute am decis ca era timpul sa parasesc Vadul Viilor. Pasind prin bezna deasa, luminandu’mi drumu c’o lumanare, ma purtam cat mai departe de acel loc gandindu’ma daca intradevar sicriul cu capac de sticla imi era destinat mie si hangita era vreun soi de vrajitoare sau totul a fost doar rodul imaginatiei mele si daca as mai fi ramas in sat poate m’ar fi lamurit cineva, iar eu as fi trait (in continuare) fericit langa Catherine.”
Adevarul este ca si acum ma mai intreb si cu siguranta nu voi afla niciodata…