Scrisoare către expeditor

Azi te’am văzut doar fugitiv; silueta ta a mărşăluit rapid pe lângă trupul meu. Cu siguranţă iar nu m’ai remarcat - fizic nu părăsesc tiparul…caută excentricul în altă parte. Ţi’am găsit privirea tocmai la plecarea (din localul ăla împuţit). Mă gândisem toată seara că nu’mi va fi dat să te revăd şi deja’mi schiţasem în minte o proză scurtă, dramatizată în mod natural, despre cum o să’nfrunt acasă acel “eu” ce’aparţine ţie. Nu eram însă sigur care variantă era mai prielnică (ce ipocrit sunt) normal că vroiam să’ţi mai pot admira perfecţiunea, dar să te văd lângă mine nu’n harababura străzii, tu căutând cu totul altceva decât chipul meu pălmuit de vânt. Ar fi fost asemenea fluxului care se’mpotriveşte să ude uscatul spre încăpăţânarea infantilă a mării. Dar nici cea mai bogată imaginaţie a ta n’ar putea sesiza vreodată o singură literă aşternută de mine! Doar dac’ai putea auzi sunetul pe care’l scoate foaia când te creionez seară de seară…poate el să facă asta?! Poate face un stilou să plângă cu lacrimi de cerneală?! Tu nu realizezi cum te’aş gusta cu măsură…picătură cu picătură şi mi’ar fi destul să mă’mbăt zilnic. Ce pricepi tu din toate astea, când mulţumirea’ţi de sine sălăşluieşte într’un incapabil – imun la tine?! Eu mă otrăvesc cu veninul tău şi el, nepăsător, îl degustă ca p’un vin nobil – cu guri mari să te consume. La dracu cu pozele, chipul tău nu merită să fie înrămat…toţi ar trebui să sfiească de gândul îngrădirii tale – cum să’ţi delimiteze orizontul atât de libertin pe care’l porţi trufaş ca pe’o medalie. Te’am surprins d’atâtea ori cu ochii, declanşându’mi ploapele să te surprind aşa cum eşti tu (frumoasă)…dar nu te pot aşterne…niciun pictor nu este demn de portretul tău. Cum poţi fi tu, oare, atât de frumoasă?! Îi urăsc pe toţi, enorm, doar pentru gându că eu nu sunt singurul care te vede în acest fel. Ai fi în stare să’mi sorbi cantitatea de lichid din creier ca să mă laşi inert în lumea ta?! Cu siguranţă că nu!
Mai bine’ai muri…eşti tu demnă de mine?! Care pe care nu se merită?! Eu ce sacrific pentru tine timpu p’un altar care zilnic este tot mai bătrân sau tu care cauţi să te’mbraci, la fiecare ieşire din casă cât mai frumos ca să nu’ţi fie, iubitul, de urât?! M’ai condamna, poate – că mai ştiu eu ce nevoi nu’ţi împlinesc…proasto, ce’aş mai putea îndeplini când eu sunt ochii care privind oglinda te fac să fi aşa frumoasă?! Te’aş îngropa în ale mele cuvinte şi’n al tău mormânt ai deveni o carte, cu coperţi de pământ, pe care doar eu s’o tălmăcesc; sunt egoist, da…cum să te las pe mâna la toţi analfabeţii, în a lor încercare stupidă de a te citi pe caractere?! Numai eu pot da înţeles fiecărei literă întipărită pe trupul tău…

Feminin

Ce frumoasă este camera unei fete. Deţine atâtea mistere pe care nici chipul ei nu le poate cuprinde. Toate acele nuanţe de culori vii formează câte’un curcubeu în fiecare unghier şi ochii ei par concomitent soarele şi luna. Privindu’te pe tine găzduită’n ea imi dau seama că feminitatea ta, firavă, nu poate exista într’un mediu mai prielnic decât cel existent. N’am să’ncerc să te răpesc, nici tu n’ai să iei în calcul evadarea sufletească, din propicele lăcaş, căci dacă te’aş smulge…o mare parte din tine ar rămâne captivă şi ego’ul tău n’ar mai completa perfecţiunea râvnită de mine; nu poţi înlătura o broască ţestoasă din carapacea ei fără ca aceasta să nu sufere…şi dac’o vei face ea va mai trăi puţin, sfârşind apoi în cele mai groaznice chinuri. Şi’mi vine tare greu să conştientizez faptu că sfera nevoilor tale primare (de lucruri materiale, sentimente superficiale şi farduri cotidiene) m’ar putea tolera pe mine, în cadru restrâns al său…ca fiind o ultimă salvare. Dar cum ar fi?! Este greu să’mi imaginez momentul în care tu ai îngădui, în optimismul tău, ca duioasa’mi sfârşenie să dea năvala peste tine. Oare’ai permite în orgoliul tău de ţaţă să’ţi redecorez locuinţa?! S’o umplu cu decepţii…vise ne’mplinite…sentimente ne’mpărtăşite, suferinţă…cu mine! Am să iau cu asalt teritoriu’ţi privat şi am să’l subjug sub tortura existenţei mele. O să’ţi transform, doar cu privirea, camera într’o criptă şi ne vom lepăda de coloritul strident în locul lui lăsând dâre d’un gri mucegăit ce’i va schimba asemănarea într’o obscură aşezare. Apoi te vei pune singură’n lanţuri grele blestemând clipa’n care ai fost îngăduitoare şi’ai permis unui străin, ca mine, să’ţi demaşte propria persoană…lăsând’o seacă de fiinţă. O să mă urăşti enorm pentru unica picătură de altruism pe care singură te’ai silit să mi’o torni într’un pahar spart deja. Îndată ce’ai permis unui stingher să te contagieze ai renunţat subit la suveranitate ta imaginară…dar n’aveai de unde să ştii, nici măcar n’am fost nevoit să mă prefac adeptul principiilor tale, a fost de’ajuns să profit de credibilitatea ta, spunându’ţi că experimentând asta vei fi unică’ntre ele! Şi n’am minţit, doar că aşteptarea ta şi’a creat singură iluzia în care te zbaţi acum…