La împinge tava

- Bună ziua! Mă adresez eu politicos, la care mi se răspunde formal (pe un ton uşor plictisit, ca de funcţionar public – deranjat de la cafea) cu un salut întocmai.
- Ţineţi morţi doamnă?! Întreb direct, fără ocolişuri.
- Să tot mai fie câţiva (privind sub tejghea) – îmi replică în timp ce izgonea cu palma dreaptă muştele ce'i zbârnâiau prin păr.
- Proaspeţi, cucoană, de ieri de azi sau refrigeraţi?! Mă înfoiez ca un cocoş prin gulerul, ridicat, de la palton – şi ca să fie treaba-treabă îmi dau şi în petec în opinii personale cu iz de monolog: „să îmi fie cu iertare, dar nu mai pot, mi'ajunge cu decedaţii sosiţi de pe alte ţărmuri (înecaţi la mal) congelaţi, recuperaţi de vapoare şi puşi la rece, claie peste grămadă, în locuri septice - trataţi cu mai ştiu eu ce chimicale să nu se altereze!”
- Ai noştrii au stofă, toţi se poartă la costum, dacă pot spune așa! Domnule drag...până şi sloganul nostru, scornit chiar de mine (o banală recepţioneră, se gândea ea probabil) – pentru care bine'nţeles am primit şi o primă (o spunea într'un amor personal ce refula unsuros pe tejghea) este „Viu Mort”...autentic, tre' să recunoaşteţi şi când mă gândesc că a fost spontan.
- Bine, bine (îi întrerup eu nostalgia) dar cum fiecare ţăran îşi laudă răsadurile şi nu există negustor cinstit, urmează să mă conving personal dacă au vreun cusur produsele cu pricina! Vă rog să îmi spuneţi dacă sunt evisceraţi sau încă mai au măruntaie?!
- Depinde...de exemplu (pentru a vă face o idee) cei care aveau, să zicem, puţin cancer au fost curăţaţi de organul molipsit, restul trupului fiind intact!
- Cum adică „puţin”, nu pricep, aveţi cumva vreo metoda complicată prin care determinaţi gradul de pagubă prin rândul cadavrelor?! (întreb mirat dar totodată uşor persiflat).
- Nicidecum; este un soi de expresie însuşită într'un limbaj de „specialitate” prin rândul angajaţilor, mot a mot ar înseamna că specimenul avea sau nu metastaze! (surprinzător, mi se vorbea pe un ton degajat, sictirul iniţial fiind înlocuit de orice lipsă de procedură).
- Pot spune că înţeleg...dar, fiţi amabilă, celor cu „mult” cancer ce tratament le aplicaţi?! (continui să pun întrebări)
- Prin politica firmei suntem tranşanţi; acestora li se înlătură vişcerele, rămânând o simplă carcasă (cum îi spunem noi) dar să ştiţi că unii clienţi preferă şi astfel de produse – se păstrează mai bine, mai ales dacă sunt lungite la afumat! De exemplu, cei în fază terminală...”oase grele” cum i'am denumit, sunt buni pentru ciorba de os sau piftie; o delicatesă (spunea parcă şi văzând'o lingându'şi degetele) dar cuvintele aparţin, desigur, clienţilor...da, da...nicidecum nu sunt ale mele!
- Înţeleg, înţeleg (afirm descurajat de logoreea bipedei grăitoare) dar caut, să zicem aşa, ceva mai aparte!
- Fireşte, păreţi...mă scuzaţi, chiar sunteţi genul de persoană aleasă, capricioasă în sensul bun al cuvântului (mă peria linguşitor, aşteptând probabil vreo atenţie). Pot spune că da, mulţumim şi acest gen de pofte! Vă recomand o gestantă, preparată desigur la cuptor...asezonată cu mult vin roşu, să'o'nfrăgezească – dar ce vă tot vorbesc eu de gastronomie, vedeţi „surpriza” este găzduită de felul principal, căci ce şade în pântec este neprevăzut: poate fi o fată, un băiat sau gemeni...tripleţi mai rar s'au sesizat! Dacă vă gândiţi la un fetus (prematur) cu un măr în gură – la proţap, ca după reţetă – este ceva mai greu de procurat, că tutule de mame îi vor pe majoritatea îngropaţi creştineşte dar mai sunt (desigur) şi excepţii, doar că tre' să vă „scărpinaţi” mai adânc în portmoneu!
- Stimată doamnă, să îmi fie cu iertare obrăznicia (afirm eu, consultând interesat, doar de aparenţă, meniul) cunosc prea bine problema delicată a canibalilor în societatea modernă; sincer să fiu, chiar am momente când mă simt atât de dispreţuit încât aş pica în cealaltă extremă devenind brusc vegetarian, dând buzna în raionul cu legume sau preparate din soia! Din fericire îmi stăpânesc aceasta „poftă” teatrală şi d'asta v'aş ruga cu o salată de „crudităţi” servită aici (bălmăjeam cu gura plină de cucoana guralivă)!

Reversul medaliei

Parcă şi azi îl desluşesc lângă mine pe „ăl” bătrân cum îşi pregătea el din capul mesei (metodic) – la'ntrunirile de familie, neuitatul monolog, aranjându'şi vocea dogită cu o tuse behăită şi'o flegmă aţoasă azvârlită'n batistă: „Ehe, taică, ce'ţi mai e acum şi cu lumea asta brambura...ca să zic aşa...când eram în război niciun camarad nu punea preţ pe decoraţii, le'ar fi pus (oricând) miză la zaruri sau ar fi renunţat la ele pentr'o ţigară. Adevărul este că nu erau la mare căutare în prima linie şi doar cei care nu luptau pe front preţuiau medaliile; se făleau cu ele în permisii, cu toate că învârteau (pe la bucătărie) în supa lungă până'i lua cu ameţeală. Mai ales că printre soldaţi nu'ţi confereau niciun merit, poate chiar ţi se mai strecura şi câte'un bocanc în cur dacă circula zvonul că te'ai interpus în bătaia puştii pentru vreun superior. Dacă nu le valorificau (în fel şi chip) mulţi nu şi le'ar fi însuşit. Până la urmă cum puteai purta la'naintare, o limbă de metal ieftin, mai ţanţoş (cu pieptul înainte) decât capul de pe umeri?! Comparativ cu sufletul pe care'l înfulecai lacom la fiecare secundă, se clasau ca premii de participare sau mai pesimist privindu'le...de consolare! Şi'ţi spun nepoate...toţi veteranii cu podoabe în colţuri (ajustate pe gulerele clefăite de molii) etalează în mijlocul de transport în comun - sau în parc, la şah, stafii ruginite. Motivarea prin tinichele era limpede în cercul celor slabi de înger; totuşi, răsplata pentr'un ordin, căra doar un tremur de recunoştinţă, fragil, datorat şansei de moment a supravieţuirii! S'o spun p'a dreaptă, cel mai de preţ medalion agăţat de gât era o schijă ce nu'ţi spărgea pieptul şi i'aş întreba pe mulţi la ce bun să'ţi atârni insigna de cravată dacă tragi după tine un picior de lemn?! Eu pentru a sublinia mai degrabă povara ananghiei aş apleca'o de proteza sau de cârja cu care calc pieziş, dar cum reversul medaliei nu este bibilit...” Ofta adesea bunicul - părând obosit, niciodată ducându'şi la bun sfârşit povestirea, terminând mereu prin a spune: „Şi când o fi...până acolo să mă duceţi, dacă nu...să mă'ngropaţi în fundul curţii, ca pe'un soldat necunoscut, printre răsaduri!”

De pomană

Muştele bâzâiau neobosite dogoarea, ce'mi împuţea alene stârvul îmbălsămat cu alcool ieftin, iar banca noastră din parc se mula'ntr'un coşciug pentru statura mea. Dar tu cu acelaşi calapod, pe care'l conservam (cândva) în palme, păşeai agale pe altă alee divagând traseul spre'al meu priveghi, la gândul că dulcegăriile de pe colivă nu'ţi erau în dietă!

Progres

Tot aşteptându'te, m'am dezmeticit printre degete cu'n păienjeniş cârpit cu migală de hexapode pocite pe alocuri în pumnii mei – cu rădăcini groase, în călcâie, şiroite din picioarele scaunului pe care'am rămas (cu tălpile goale) să mă usuc, când tu te'ai desprins (naivă) urcându'te pe tocuri înalte ce puteau coborâ din copac şi emancipa, cu rafinament, până şi o maimuţă; în captivitatea ta pe care treaptă a evoluţiei să ne mai tragem acum sufletul sălbatic, când instinctele tale s'au şlefuit în lipsa mea şi eu ca un necioplit, tot scârm cu târnăcopul prin caverna surpată ce'odată ne'adăpostea trăirile primitive?!

La alegere

Răsărite de te miri unde, râme de mărimi scârboase se întindeau pe asfaltul muiat de stropeala ploii matinale. Le'aş fi călcat împins de un imbold altruist, în loc să le abandonez (sub soare) să se zvânte încet, dar ştiind că te dezgustă mitocăniile mele le'am „cruţat”. Mi'am văzut de mersul legănat (de gât cu o sticlă de vin, ostenindu'mă să uit cum dând să te sărut ţi'ai coborât capul, ruşinată, spre verigheta ce'ţi strângea, ostentativ, inelarul mai slab decât te'aş fi îmbrăţişat eu) şi mă'ntrebam ce'ai cumpăni tu dacă el te'ar usca coagulându'ţi (lent) sângele în vene, lungită pe un vraf de moralitate, te'ai lăsa strivită de mine?!

Ce'ai?!

Secundarul dă năvală peste fixul de la ora cinci, în fărâmiţarea timpului, lins de o limbă înăbuşită pe cadranul aburit. Bunicule ceainic pregăteşte vesela să'l servim cum se cuvine pe domnul ceai, de'ndată, ce va fi escortat de domnişoara farfurioară (cu obraji de porţelan) madmoazela linguriţă (cu trup ca de mercur) împreună cu valetul său personal (imaculat) şerveţel.
Uite'l c'a şi sosit, dar vai ce intrare protocolară; priveşte la cele două tinere cum s'au îmbrobonit de sfială, iar el degajă căldură, făcând bezele cuburilor de zahăr alb şi brun ce'şi lipesc paşii pe dâre de miere. Hai la braţ, cu o ceaşcă, să ştrengărim pe alte tărâmuri decalate de realul tocit de'atâtea căpăţâni chibzuite şi odată ajunşi, acolo, decapitează'mă pentru a'mi putea pierde, iar, capul după tine!

Spânzurătoarea

Tăcerea ta (femeie) îmi cască somnoroasă în palme; spune'mi, picotind – bleagă, între braţele mele şoante: ai dubii, cumva, că nu te'aş (putea) sugruma – doar cu o atingere, când m'aş atârna de gâtul tău, purtând mânuşi de unică folosinţă?!

Cobori la prima?!

Cam de pe când trenul a părăsit gara (ce mă găzduia ospitalieră, în sala d'aşteptare – de la clasa a II'a, doar pe mine: un ins de altfel, remarcabil, cu studii superioare) am tot încercat să’mi regăsesc, în fel şi chip, imaginea ce rătăcea pe meleagurile altor oglinzi. Prima intenţie care m'a'ncercat a fost s’arunc o privire, indiscretă, în geamul pe care l'am aburit instantaneu (o problemă de care te tot loveşti când eşti viu)! Cu o simplă “copcă” în condensul cenuşiu şi deja zăream lumea printr’un “oblon”. Înaintând (spre, tine, o destinaţie oarecare) fereastra s’a descotorosit de mantie şi peisajul mi s’a despuiat în faţa ochilor ca o fetişcană lipsită de scrupule. Totul era sub o zăpadă grea! Brusc am uitat, de oglindirea chipului meu şi priveam în ansamblu bucăţi de pământ multiplicate, tipicar şi nu reuşeam să găsesc nicio deosebire între parcele – formau o vastă suprafaţă , infinită. Tabloul, în stare pură, nu era nicidecum palid ş’avea, chiar, o scânteiere neobişnuită. Pe ţinutul îngheţat tot căutam cea mai vagă nuanţă care mi’ar fi putut încălzi ochii, dar n’am găsit'o, cerul şi pământul se contopeau sub aceeaşi urmă de spoială. Am realizat, apoi, că “viermele mecanizat” constituia singura pată de culoare din imensitatea pustiului alb.
Trecând minute bune, cred – n'aveam un ceas la'ndemână, vederea mă ameţea pur şi simplu. Am început să transpir ca un claustrofob, lucrurile din compartiment îmi păreau că se tot măresc şi eu le privesc, mic, d’undeva de sub banchetă. Mi’am scuturat capul de câteva ori şi’am ieşit pe culoar. Am început un du’te’vino, încercând să scap de obsesivul cadru – dar cu cât măream pasul, pe coridor, privirea îmi era tot mai constrânsă să aţintească geamurile. În scurta călătorie, organizată de ţăcăneala mea, am sesizat că eram singurul călător din tren, la locomotivă neavând acces (fiind uşor despărţită de restul vagoanelor) şi măcar pe controlor să'l fi întâlnit pentru a'mi cere biletul, iar eu lui explicaţii. M’au îngrijorat aceste plăsmuiri şi am decis să revin la locul meu; deschizând uşa am fost întâmpinat perpendicular de veşnicul plai, ce m'a doborât pe canapea. În faţa ochilor mi s’a arătat frâna de urgenţă (considerând’o soluţia viabilă, de moment) în timp ce m'agăţam de ea, cu ambele mâini – balansându'mă acrobatic (ca trenul să şuiere, precum un boiler încins, în gerul d'afară) am sărit, parcă, încercând să'mi strig libertatea şi găsindu'mă tăvălit în zăpadă, am început să schiţez (schilodit) îngeraşi în văzul sfeclelor ce se'arătau, curioase, una câte una pe interval!

De sezon alb

Şi cum îmi măsuram eu tacticos ceaiul, sorbind înghiţitură cu'nghiţitură – şase „duşte” medii mai precis, grijindu'mă de cefaleea stârnită de doar doi litrii de vin („linşi” c'o seară'n urmă) priveam cu'n moderat dezgust ninsoarea d'afară ce nu'şi mai întrerupea cadenţa. Eschivând printre fulgii numeroşi, clonaţi parcă în batjocură, de'odată am rămas fixat pe un cadru; m'am regăsit în situaţia'n care mă uitam dar nu puteam pricepe o iotă, mă uitam iar „cu alţi ochi” şi tot nimic, fiind dezorientat complet de buna desfăşurare a lucrurilor în univers. Se'ntâmpla ca doi zilieri, gătiţi ca de muncă, în mână cu nişte lopeţi (mai jerpelite decât vestimentaţia) să descarce de zor dintr'o maşină, i'a ghiciţi ce?! Ză-pa-dă! Stupefiat dar încă'n stare să mă asmut împotriva lor, clocoteam în suc propriu şi cu greu îmi înfrânam demarajul de'a ieşi jumate pe geam să ne dojenim puţin ca muierile. În mintea mea confuză nu puteam concepe faptul că după ce că nimeni abilitat nu se preocupă de strângerea nămeţilor negrii şi „deportarea” lor în mama dracului la marginea oraşului, să mai apară şi nişte neica-nimeni care să'şi golească, în plină stradă, coaja de Dacie. Mă gândeam şi eu ca prostul (fără consecinţe) că cine ştie, poate, după socoteala unora zăpada nu era mai mult decât suficientă atâta cât a dat'o Dumnezeu şi neavând stare, ca nişte buni creştini, judecau să mai dea şi ei o lopată de ajutor, amin! Dar de unde, Doamne iartă'mă, o adunaseră?! Să fi fost troiana, propietate personală, din faţa blocului sau de pe locul de parcare (neapărat plătit la ADP) ori se plimbau, în hârb, alandala pe drumuri şi viscoleau zăpada dintr'un cartier în altul?! În duiumul de scenarii care se tot derulau în cinematograful exclusivist, personal, parcă odată m'a pocnit adevărul în creştetul capului de mai rău mi'a tulburat mahmureala; am realizat apoi că bieţii oameni, nu erau alţii decât muncitorii magazinului de materiale pentru construcţii, din colţ, care'şi curăţau – dârdâind, Papucul ce nefiind „copertat” era doldora, în platformă, de un morman alb. Ruşinat de involuntara închipuire, mai mai c'aş fi sărit în bocanci să ies repede să'i ajut (noroc, totuşi, că isprăviseră) dar sorbăcăind şi'a şasea gură de ceai, m'am desprins urgent de la fereastră, de parcă ar fi fost locul crimei.

Mărturie

Chiralitatea noastră?! S'a'mprăştiat într'o livadă, de la marginea oraşului, bâzâită de insecte mici – a dracu specie corcită (umană) ce'mi tot împinge mâna spre un alt fruct interzis, la fel de găunos, ca poama din care până şi viermele îmi este intim!