Hocus pocus

Sceptic din fire, nu am privit niciodată cu ochi buni paranormalul; am cântărit, atent, probabilitatea de existenţă a fantasticului sub premisa judicioasă a omului modern ce îşi înclină capul doar în faţa ştiinţei şi a tehnologiei, însă susţin cu înverşunare teoria că un individ adus în pragul de a-i fi denegate în totalitate conceptele, este pasibil de nebunie. Un caz similar de sminteală am studiat la un pacient diagnosticat de alţi colegi cu schizofrenie paranoidă. "Încă un nebun" i-ar lua pe unii gura pe dinainte, cu obiecţia că subiectul în cauză mi-a fost un prieten apropiat. Pe Stuart l-am cunoscut pe băncile facultăţii; un ins de o inteligenţă uluitoare, raţional din cale afară nu se angaja să tragă concluzii nefondate, fără argumente puternic înrădăcinate în real. La vestea că S. a avut un moment de rătăcire, am cerut comisiei de expertiză psihiatrică să-mi permită o şedinţă privată cu acesta; mi s-a atras atenţia, din capul locului, asupra gradului major de tulburare a colegului nostru. L-am găsit într-o stare paroxistică, cum rar mi-a fost dat să observ în cariera mea şi am rămas stupefiat de faptul că de când Stuart m-a zărit, a tăbărât pe mine cu rugămintea să-l ascult şi mai important să-i acord credibilitate; era suficient de incoerent în firul logic al gândirii şi cu atât mai mult în exprimare. Mărturia sa, dispusă de mine într-o ordine "legată" am s-o introduc în următoarele rânduri: "În dup-amiaza cu pricina, cum stăteam pe o bancă din parcul central, pe la orele prânzului, cu nasul băgat într-un studiu recent despre absenţa liberului arbitru din conştiinţa umană, m-am pomenit lângă mine cu un individ de-a dreptul straniu. M-a indignat mai degrabă mitocănia sa, de a se aşeza lângă mine pe bancă făr-a cere aprobare, decât aspectul său fistichiu. Purta un palton lung de culoarea muştarului, mânuşi negre de piele, pantaloni de in ca untul, un pantof d-un fel şi unul d-un fel; bătea lejer pe la un doi metri şi avea ochi ageri ce-mi tot căutau privirea. S-a prezentat ca fiind un magician ambulant, pe numele de scenă - AbraCaDan şi din vorbă-n vorbă, cu o insistenţă nepoliticoasă tot încerca să mă convingă să-i permit să-mi arate cel mai tare truc cu cărţi. L-am refuzat respectuos, în primă instanţă, dar tot insistând am ajuns să devin răutăcios, poruncindu-i să mă scutească cu vrăjelile lui. Ba chiar am dat să mă ridic şi să plec, dar se ţinea scai. În cele din urmă, într-o slăbiciune de moment i-am îngăduit scamatorului să-şi ducă la bun sfârşit şiretlicul. Ne-am aşezat iar pe bancă, a scos pachetul de cărţi şi a-nceput să mi-l vânture obsesiv prin faţa ochilor; tot privind mănunchiul am simţit cum o amorţeală liniştitoare a pus stăpânire pe mine. Bănuiesc că am leşinat sub hipnoza vicleană a magicianului şi dup-un răgaz de timp m-am dezmeticit p-un tărâm de basm parcă, într-un soi de catedrală construită integral din cărţi de joc; arhitectura migăloasă m-a lăsat cu gura căscată. Aruncând o privire în jur, am băgat de seamă că eram înconjurat de fel de fel de personaje scoase din acel pachet fermecat; careul de popi, în frunte cu cel de neagră, gata să oficializeze o fastuoasă ceremonie, în calitate de preoţi înalţi; o gardă de onoare formată din juveţi, la brâu cu cosaşi dintr-un joc de şeptică; un alai numeros de "cartoafe"; damele, domnişoare de onoare, în straie de sărbătoare; buchete florale de treflă, încă cu rouă pe ele, împodobeau candelabrele de romb ce atârnau de tavanul înalt. Deodată, o linişte apăsătoare s-a pogorât peste întreaga încăpere şi privirile căutau cu interes uşa care se deschidea leneş în impacienţa invitaţilor. Dama de neagră, a păşit parcă adiată deasupra podelei, gatită într-o rochie distinctă ce-ar fi purtat dominant trupul oricărei altei femei dar nu şi corpul ei perfect. Am realizat că frumoasa de pică îmi este menită mie, un simplu muritor nevrednic de sublimul ei! S-a apropiat uşor luându-mă de mână şi am simţit cum un sentiment de jertfire mă năpădea. A fost întrebată dacă doreşte să-mi fie aproape pentru o-ntreagă eternitate; a răspuns hotărât şi firesc cu-n "da" fără cusur şi inima care tăcuse pentr-o clipă, a început să mi se zbată ager. Vâlvătaia din piept m-a readus cu picioarele pe pământ, să spun aşa şi în buimăceala produsă am vrut să-i cer lămuriri magicianului, dar ia-l de unde nu-i!" Depoziţia lui Stuart, sub aranjamentul meu, poate v-a părut liniară şi comportamentul său cerebral, dar cert este că bietul de el după "trezirea la realitate" cuprins de frenezie a bruscat diverşi cetăţeni cu staturi de prăjină precum cea a iluzionistului, speriind lumea cu vorbele sale fără sens, fapt pentru care a fost închis la spitalul de psihiatrie. Din nefericire, nu am avut timpul necesar să mă pronunţ cu-n diagnostic obiectiv în cazul lui Stuart, pentru că la foarte scurt timp după întâmplare s-a sinucis asfixiat de un pachet de cărţi şi nimeni nu-şi poate explica cum a ajuns în incinta ospiciului aflat sub strictă supraveghere. Două lucruri curioase asociate cu moartea lui ar fi faptul că din tot maldărul de cărţi înghiţite, doar dama de pică a păstrat-o intactă şi un alt aspect neprobat: mulţi pacienţi au susţinut prezenţa străină a unui vlăjgan în interiorul instituţiei, dar ţinând cont de stare sănătăţii lor mentale, declaraţia lor nu a constituit o probă, dar chiar ş-aşa întreaga păţanie s-a învârtit în jurul misterului!

Idilă scurtă

Lili nu este genul de fată cu care să te'aşezi sub o tufă de trandafiri – aşteptând ca iarba dogorită s'o gâdile, în talpă, sub asfinţit; adoră pileala ca orgie şi bea singură, prin locuri ticsite de indivizi. Nu'i pasă de tovărăşie deşi tot parcul o asemuie unicei figuri cărnoase cu frunte lată (scandinavă), ochi senini de safir, păr bălai (scămoşat), umeri laţi de halterofil şi nişte palme ca două lopeţi. Trage la măsea până leşină'n boji, având în buzunar doar ''celularul'' de tărie şi un ruj. Este'o femeie pasională, cunoaşte măsurile sticlelor! De Lili m'am îndrăgostit pe când mi se terminase „jumătatea” şi tot mai simţeam nevoia să ling ceva şi cum buzele încă'i duhneau a alcool ieftin...i'am pipăit cu vârful limbii, gura întredeschisă - bălmăjindu'i peste umăr (la urechea dreaptă) dacă mai bem ceva; la care ea, a scos din rezerva proprie o sticlă de poşircă fermentată la subţioară. Cum să nu'ndrăgeşti o astfel de faptură! Şi da, m'am amorezat irecuperabil, devenindu'mi soaţă, că'n fond iubirea'i recunoştinţă iar viciul obligaţie personală!

Interviu cu un vampir

Interviul datează de pe vremea când scriam pentru o mică publicaţie şi am avut privilegiul să stau de vorbă mai pe şleau, la un pahar de vin, cu stimabilul domn Victor pe care'l cunoscusem la o lansare de carte şi care de'atunci îmi devenise un bun şi apropiat prieten. După cum urmează să citiţi din motive lesne de'nţeles am tăinuit manuscrisul până astăzi când domnul Victor a trecut în lumea celor drepţi şi conform testamentului, după incinerarea trupului mă oblig să dezvălui şi să public textul.

- Aşadar, domnule Victor afirmaţi că sunteţi vampir?! Deschid eu lunga serie de'ntrebări. 
- Într'adevăr...m'am născut pe 13-octombrie-1766...
- Asta înseamnă că aveţi 220 de ani??? (fiind în 1986 pe'atunci) i'am luat eu vorba din gură.
- Întocmai...ambii mei părinţi au fost vampiri, de asemenea bunicul şi străbunicul. Am crescut în Edinburgh, până'n clipa când am fost siluiţi să părăsim castelul şi de'atunci m'am stabilit pe te miri unde.
- De ce spuneţi „m'am”??? am forţat puţin întrebarea, remarcând regretul său din glas.
- S'a recurs la o măsură de compromis, care'a dus treptat la divizarea tuturor famiilor de vampiri, pentru a mai amâna dispariţia speciei (sortită de pe'atunci pieirii) şi după cum puteţi remarca şi dumneavoastră a dat roade.
- Reiese că vampirii sunt firi singuratice dar totodată cum de reuşiţi s'aveţi şi vieţi sociale?!
- De preferat este să nu ne facem cunoştinţe din rândul semenilor noştri; să fiu mai explicit: vedeţi totul a plecat de la aşa'zişii vânători de vampiri care ne tot luau urma şi aşa am decis să ne răspândim în lumea largă, trăind cât mai separaţi unii de alţii, pentru longevitatea speciei.
- Îmi puteţi zice, la ora actuală, dacă mai trăiesc şi alţi vampiri???
- Vă spun cu toată sinceritatea că n'am nici cea mai vagă idee; ar mai putea fi alte câteva mii sau aş putea fi eu chiar ultimul. Extincţia a fost în strânsă corelaţie cu atitudinea rezervată a fiecăruia; eu m'am lepădat de mult de astfel de curiozităţi.
- Spuneţi'mi, vă rog, dacă vampirismul autentic diferă faţă de imaginea conturată de mass media???
- Nici n'aţi vrea să ştiţi (afirmă Victor în timp ce se'aşeză mai bine'n fotoliu). Toată povestea, să zic aşa, a pornit de la acel Bram Stoker şi romanul său „Dracula”. Fie vorba între noi, domnul Stoker s'ar fi vrut vampir; l'am integrat în grupul nostru ca era băiat deştept (scriitor ce să mai) dar cu timpul a ajuns insuportabil. Devenise invidios şi nu mai scăpam de el, o ţinea una şi bună să'l transformăm şi pe el în vampir. I s'a explicat cu frumosul că are mai multe de oferit lumii ca om şi n'are rost să'l muşcăm, dar el nimic. Toate'au culminat cu lansarea cărţii, fapt ce'a dus la mediatizarea „fenomenului” şi debutul treptat al dispariţie noastre.
- Ca să vezi, Bram Stoker...(aveam un zâmbet larg pe faţă).
- Toată nebunia cu lilieci, dormitul în sicriu, sacrificarea virginelor, expunerea la soare, usturoiul n'au nici în clin nici mânecă cu vampirismul. Majoritatea asocierilor, precum şi cea a lui Vlad Ţepeş cu Dracula) se datorează în mare parte imaginaţiei domnului Stoker!
- Dar în legătură cu hrănirea cu sânge??? am întrebat repede curios.
- Cât de cât, mai are un sâmbure de adevăr; clar sângele nu este hrana de bază a vampirilor...poţi trăi mult şi bine fără să consumi deloc, nu'i nimic mai mult decât o delicatesă! În secole 16, 17 chiar şi 18, mai era cum mai era dar astăzi să fim serioşi nu mai poţi sări la gâtul oamenilor pe stradă să le „sugi” sângele! (domnul Victor a spus „sugi” într'un fel de n'am avut cum să nu'l chestionez în privinţa).
- Domnule, vampirii BEAU nu SUG sânge! Sincer de'a lungul timpului, am căpătat o fobie faţă d'acest „sugi” şi vă spun şi cum a apărut. Făr'a mă lăuda majoritatea vampirilor au fost şi sunt oameni cultivaţi ce se învârteau în cercuri de aristocraţi, artişti, oameni de vază...dar mai erau şi poame, terchea'berchea, coate goale, destrăbălaţi ce mai violau femei din provincie şi dădeau naştere la câte'un metis de vampir, un „sugaci”. Aceştia la rândul lor „sugeau” sângele animalelor de neşlefuiţi ce erau şi tot aşa termenul colocvial a devenit cu mult mai uzitat decât „a bea”!
- Interesant (şi vă spun cu mâna pe inimă că povestea chiar mă captiva).
- Revenind (continuă Victor) după cum bine cunoaşteţi, eu de foarte mulţi ani sunt doctor hematolog, lucru ce mi'a permis să'mi mai procur cantităţi de sânge din transfuzii. M'am orientat (spuse râzând)! Oricum eu n'am fost niciodată adeptul consumului de sânge la'ntâmplare fără nişte analize efectuate'n prealabil, stabilirea grupei de sânge şi a RH'ului, pentru că nu toate grupele sangvine'mi priesc şi să nu mai pun la socoteală că poţi lua vreo boală de tragi toată viaţa cu ea.
- Doriţi să spuneţi că vampirii pot contacta boli?! Atunci cum rămâne cu nemurirea???
- N'are treabă una cu alta, bolile nu ne sunt fatale ca'n cazul oamenilor dar simptomele sunt prezente şi sincer nu stiu cine'i mai avantajat, cel care sfârşeşte de'un cancer cu metastaze sau acela care'l duce o eternitate pe picioare.
- Înţeleg, înţeleg (zic eu) într'adevăr aveţi toate motivele să fiţi precaut, este'n joc sănătatea dumneavoastră în fond!
- Ca să nu mai vorbesc de „suptul” de mai sus prin aşa'zisul „contact neprotejat”. Domne, dacă tot ai apucături canibale şi ţi cu tot dinadinsul să'ţi bagi „colţii” în carotida cuiva, asigură'te măcar că ai efectuat toaleta locală cu soluţii antiseptice, să nu te pricopseşti cu mai ştiu eu ce eczemă.
Am început amândoi să râdem!
- Domnule Victor, vă mulţumesc în numele cititorilor, pentru istorisire şi timpul acordat!
- Sănătate! (a'ncheiat prin formula sa obişnuită de salut).

Vestea morţii lui Victor m'a chinuit teribil, mai ales că adesea ne'amuzam discutând, mai în glumă mai în serios, despre cum o să ne'ngroape pe toţi!

The end

Se moare la grămadă, iar cum grămada cere vărf se moare claie peste grămadă! În fond se moare oricum! Dar cel puţin înainte (vinovat fiind de viaţă) parcă mureai mult mai estetic...cu stil, aş putea spune! Mai o ghilotină, mai o ardere pe rug şi lista poate continua. Captivant este că străbunii noştri născoceau tot felul de metode, contemporanii însă sunt mai umani. În prezent nu se mai moare de bătrâneţe, orice exitus poartă un diagnostic medical. Omul modern îşi aşteaptă, resemnat, decesul în funcţie de etaloane. Ne prăpădim ca dup'un tipar, după criterii de vârstă, sex, vicii! Nimic autentic...din ce în ce mai rar indivizi care abordează sfărşitul altfel şi nu ştiu pe voi dar pe mine (câteodată) m'apucă aşa o stare, că'mi vine să nu mai mor!

Moştenire genetică

La umbra arborelui genealogic îmi răsfoiesc frunză cu frunză ADN'ul! Mă fac aproape crăci şi dau peste'un Creangă: „Ăsta sigur nu'i d'al meu!” afirm convins şi'mi văd de treabă. Continui să beau şi hop mă uit că'n chilot, i s'a copt fructul pasiunii unei verişoare. „Ce poamă!” exclam cu gândul la incest, convins că tot tre' să fie un sâmbure de adevăr acolo şi dacă nu'l pot culege, măcar s'o deflorez! Mai jos dau peste Gina Rădăcina, o tuşă, pe care de când o ştiu cată un sol fertil; ea este'un rod dar mare ghinion cu'n nărod de fiu născut din flori! Dar ş'aşa rămâne o dulceaţă zaharisită! „Bă eşti copac?!” vorba lu' unchiul Ion, bărbat bine – falnic precum un stejar dar prost ca lemnul ud, a pus neamul pe jar când şi'a vărsat focul în toată casa, că nu ştiu ce pizda ţigăncii nu'l voia! Până la urmă, dă'l dracului de cămin, bine că n'a băgat romi în familie! Iar eu, în vârful copacului, încoronat de nebunie (pe dinafară frumos şi'năuntru găunos)...dar vorba aia, nu există pădure fără uscăciune, darămite un arbore genealogic!

Gongescu

Întâmplarea pe care urmează să v'o relatez, personal îmi place să cred că este demnă de „Metamorfoza” lui Kafka, aşa că n'am să mai amân povestirea cu te miri şi ce! Nu cu mult timp în urmă aflându'mă pe'o terasă, dintr'aceea cu „mobilier” de plastic verde, împreună cu cutare şi cutare (indivizi distinşi cu apetit etilic) m'am dumerit că ş'atunci când viaţa pare că se turteşte sub greutatea tabieturilor monotone, poţi fi oricând surprins de fantastic. Cum aşteptam noi deshidrataţi să comandăm primul rând, ne'am pomenit cu ditai libarca (d'un negru lustruit) că ne tot dădea târcoale. Mie, de când mă ştiu, îmi este scârbă de insecte şi îi detest pe cei care ridică problema astfel: „ce'ţi poate face o gânganie?!” Concret nimic şi sunt perfect de'acord cu ei, dar este destul ca un lucru să te perturbe vizual şi să fie suficient să te dezguste! Până la urmă niciun rahat, întins pe trotuar, n'a sărit la gâtul nimănui dar tot îl ocoleşti cu silă. Aşa, acum că am stabilit anumite principii îmi pot continua naraţiunea. Şi cum se tot învârtea gândacul, agasant – în jurul nostru, iată că s'a ridicat de la masă un metru şi optzeci de centimetrii de mine şi când i'am trosnit un 43 sănătos (umblat pe te miri unde) a pârâit gălăgios. „Păi nu?! Păi da!” şi m'am aşezat triumfător. După care am tot aşteptat şi la un moment dat, de niciunde, hop cu'n ospătar aparent serviabil dar care la vederea măcelului mai mai că s'a pierdut cu firea. Brusc a'nceput să devină agitat şi cu greu puteam desluşi ce îndruga. Aparent zăpăcit, ţipa întruna dup'un vinovat indicând incriminatoriu în toate direcţiile! Greu de spus ce se întâmplase cu el, dar uşor uşor am priceput. Repeta obsesiv „Dacu, Dacu”! Şi ne întrebam ce a păţit?! Cu patimă ne'a spus ce şi cum; cumva se făcea ca gâza cu pricina (proaspăt storcită) să fie angajată a cârciumii. N'ai fi zis! Poreclită „Budacu Gândacu” pe numele adevărat Ştefan Budacu (Fane Budacu sau Dacu, pentru apropiaţi) creatura, arvunită la negru (pe turele de noapte) făcea curat lună şi se arăta foarte eficientă atât la bucătărie cât şi pe restul spaţiilor. Muncea nocturn, fără scrupule, pentru a'şi întreţinea familia numeroasă. Mai ţinea până şi locul colegilor şi te împiedicai de el pe te miri unde; abia atunci am înţeles că lighioana ne dădea ocoale în intenţia de a lua comanda. Restul salariaţilor s'au strâns în jurul la ce mai rămăsese din el, bocindu'i îndureraţi tinereţea, dar situaţia s'a tensionat relativ iute şi câţiva mai porniţi au început să strige mânioşi: „să i se taie piciorul!”. S'a iniţiat imediat o anchetă în rândul angajaţilor să depisteze identitatea asasinului; suspectau pe cineva din grupul nostru dar nu se'aruncau să incrimineze fără nicio probă. Dat faptului că nimeni nu'şi mărturisea fapta şi alte dovezi sau martori nu existau, în urmă sfătuirii colective le'a venit ideea strălucită ca toţi din bar să'şi scoată pantofii pentru a le verifica tălpile. „Atât mi'a fost!” am chibzuit descurajat, parcă şi văzându'mă călcat în picioare de mulţimea furioasă. S'au apucat la puricat conştincioşi tălpile clienţilor şi observând cum se'apropiau de masa noastră simţeam laţul cum mi se strângea în jurul gâtului. Mare „bulan” am avut cu'n domn de la o masă alăturată care probabil în drum spre bodegă a păşit mai apăsat pe vreo goangă, lăsându'i o dâră verzuie pe încălţăminte; comisiei provizorii de elucidat crime i'a fost mai mult decât suficient şi'au tăbărât pe el. În schimb, eu (ca un profitor nenorocit, fără mustrări de conştiinţă) mi'am luat tălpăşiţa tiptil-tiptil pe vârful degetelor!

Peripeţie cu fluierături

Pe vremea când eram în armată şi de civilie mă separa doar un gard ridicat (în lehamite) la un metru şi jumătate, pe care'l săream cu privirea de câteva zeci de ori pe zi, obişnuiam să mă holbez cu necaz dincolo de ţarc.
În fiecare zi, pe la un patru, după ce ofiţerii îşi încheiau activitatea, intram cu băieţii în program; ne'nşiram cam cât ţinea gardul unităţii să fluierăm femeile şi să cerşim ţigări. Tutun ceream trecătorilor chiar dacă aveam, că făceam provizii, plus că o ţigară bună putea deschide o uşă; dar până şi cei mai cu dare de mână se dezarmau în faţa gardului viu, de soldaţi şi oricum nici două pachete nu le'ar fi ajuns să'i astâmpere pe toţi.
Pe cât priveşte muierile, lucrurile erau şi mai delicate; sătui fiind să ne masturbăm în faţa aceloraşi reviste deocheate, căutam inspiraţie vizuală. La ce era la gura noastră şi Sade s'ar fi stânjenit în faţa cohortei ce mustea de testosteron. Până şi cei mai sfioşi se'asmuţeau – lătrând, de după gard, iar cei mai obraznici mai mai c'o scoteau printre ochiurile de beton prin faţa vreunui pipiţe mai despuiate. Riveranele (din cartier) ne cunoşteau orarul, obiceiurile şi ne evitau de pe celălalt trotuar. Să nu trăiţi cu impresia că ne lua cineva în serios, doar cele mai hâde sau nebăgate'n seamă muieri mai schiţau câte'un surâs la băşcălia noastră, majoritatea ne compătimeau şi ignorau aclamările de coridă. Zeflemeaua avea efect terapeutic şi mare noroc de poziţia stradală a garnizoanei, căci altfel cred că mă alienam ireversibil.
Cumva eram răspunzător de timpul din captivitate, pe care trebuia să'l ucid în fel şi chip şi cum altfel decât spărgând la seminţe mai ceva ca un şoarece de siloz. Oricât de boem te'ai crede nu poţi asocia gestul golănesc de'a scuipa coji printre versuri de Baudelaire. Te adaptezi, la dracu şi chiar începi să'ţi intri şi să'ndrăgeşti rolul.
Într'o zi ca oricare alta, copiată la indigo, pe când stăteam atârnaţi precum cârnaţii la uscat ne'am pomenit pe nepusă masă c'o „madam” că se'apropie de noi vizibil afectată. Cu greu am desluşit esenţialul prin limbariţa cucoanei dar în linii mari se'arăta foarte deranjată de gestul grosolan, de a fi fluierată, de unul dintre militari; ne'a tot împuiat capul că ea este o femeie de casă nu orice şleampătă, cum ne'am permis aşa ceva, că n'a trăit în viaţa ei o ruşine mai mare şi obraznicul să facă bine s'o ia de nevastă! Mulţi au luat'o în râs spunându'i cu ironie că'şi făceau harem dacă se căpătuiau cu toate fluieratele şi că s'a băşicat degeaba c'au fluierat tipe şi mai grozave. Duduia mai rău s'a aprins şi cu fanatismul nebunului ce şi'ar dedica întreaga existenţă unei cauze, ne'a zis că pân'a doua zi de unde de neunde să'i scoatem peţitorul. Şi'a plecat!
Ce'i drept ne'a cam pus pe gânduri smintita, că părea determinată. Ne'am strâns laolaltă să ne cântărim opţiunile; unii mai slabi de înger deja se vedeau pe la comandant dând cu subsemnatul şi se văitau că cine dracu i'a pus, că nu puteau ei să'şi vadă de treabă. Cum necum unul dintre noi trebuia s'o ia pe madmoazelă de soaţă, dacă tot a fluierat în biserică, măcar pentru alea cinci zile de permisie. Dar cine?! Ăla nu că este deja'nsurat, unul c'a fost şi nu'i cine ştie ce, altul că n'o fi el cel mai prost şi tot aşa şi pe dincolo - uite cu cine te duceai la război! Trăiesc şi azi cu convingerea că vinovatul moral de păţanie a rămas necunoscut chiar şi'n propria conştiinţă, pentru că fluieratul femeilor de pe stradă devenise un automatism!
Nu'mi mai amintesc dacă m'a luat gura pe dinainte, mă plictisise deja subiectul sau am vrut să fiu eroul necunoscut ridicat pe soclu, dar destul de sigur pe mine am afirmat că mă'nsor eu (veste premiată cu ovaţii şi scandări de libertate, din partea camarazilor)! A doua zi - la prima oră, femeia aştepta moţ în poartă (ca după făgăduială). Nu ştiu dacă, pentru că'mi era hărezită, mi'a părut mai puţin necărcălită sau chiar emana un feminism candid. În ceea ce o priveşte, din tot plutonul, probabil că ea trăgea speranţe la ceva mai bun decât un ins uscăţiv şi cam adus de spate - dar cum calul de dar nu se caută la dinţi!
Ne'am luat după datină, între timp am terminat şi armata, toate bune şi frumoase. Nu mă dădea pe spate cu inteligenţa ori cu frumuseţea, dar era o companie plăcută şi am ajuns să îndrăgesc creatura în ciuda împrejurărilor în care ne cunoscusem. Timpul le aranjează pe toate, după cum spune vorba şi nici în cazul nostru nu s'a făcut excepţie. A căşunat'o într'o zi să ne despărţim, că ea îl iubeşte pe altul; pe un neica nimeni care'a fluierat'o sănătos, ca la stână, cu două degete'n gură şi'a simţit că rămâne gravidă. Astfel stând lucrurile cum puteam eu ca specimen raţional să mă interpun în calea dragostei lor primitive; am condus'o cu privirea de la fereastră şi am început să fluier a pagubă!

Jertfă

Ultimul asalt de primă linie s'a soldat, cu moartea unui...soldat! D. s'a înrolat în armată, să cadă la datorie, pe vremea când obişnuia să ia cu împrumut (de la viaţă) felurite sentimente pe care se angaja să le înapoieze (chiar) cu dobândă, dar (ca un făcut) niciodată nu isprăvea să'ncadreze în termen. A devenit rău platnic, iar cum soarta nu ispăşeşte debitorii i s'a pus sechestru pe conştiinţă. În schimbul ochilor, a rămas cu'n gol spaţios în privire, pe care (uneori) credea, ca nici ea nu'l va mai putea umple. ''Fă dragoste cu mine, cum n'ai mai făcut'' spunea ea, ştiind că D. o iubea; o iubea dureros; o iubea incurabil pentru că se îndatorase c'un credit (pe mulţi ani) pentru dragostea ei, pe care urma să'l achite undeva pe la pensie dar nu se mai vedea trăgându'şi după el obligaţiile! ''Iubeşte'mă într'un fel al tău'' îi bubuia lui D. în urechi, atât de zgomotos încât tunetul tunurilor părea foşnet de frunze, nu metal ce detona moartea!

La tăiere

Tot cătându'mi rostul prin locuinţă, într'o zi mai lată decât cadranul ceasului, am tăiat'o înspre abatorul de la marginea oraşului (însoţit de două ţigări şi un litru de vin, lungit). Cu exactitate n'aş putea spune ce gând mă purta, tocmai la dracu'n praznic (acolo) dar odată ajuns, locu'mi mirosea ospitalier precum pragul casei. Am început să umblu dup'o carcasă (de vită sau porc) oarecare, la o adică, în care să'mi vâr hoitul ameţit de târcoalele muştelor. Peste'un schelet de cornută, am dat întâmplător şi m'am tras (în plină toropeală) la umbra oaselor late. Fumam a prost, aproape c'am sudat cele două ţigări, doar să urmăresc fumul cum suie printre coastele desprinse de stern; pufăiam în tandem ce sorbeam cu dezgust din vinul dospit, gândindu'mă că dacă nu s'ar găsi vreun bou să'mi ceară chirie, m'aş putea muta bine-mersi în cadrul osos al bovinei! Cerul atârna greoi deasupra şi timpul m'a descompus (vulgar – în aer liber) între ciolanele albe, când ploaia m'a'nmuiat ca viermii să'mi dezoseze'n beznă (încet) leşul, iar soarele mi'a zvântat oasele că doar morţii sunt biodegradabili şi cu propria duhoare te obişnuieşti chiar de'ţi pute'a cadavru!

Contrast

S'au albit platanii în parc şi pensionarii au rămas pe gânduri, negre, uitând al cui este rândul să mute la şah. De parc'ar mai conta...oricum albul mută şi căştigă – conform zicalei! Majoritatea dospesc (în pântec) ciroza hepatică, ce le'nfoaie abdomenul, demascându'le trecutul alcoolic...că na, doar, tuturor ne place şpriţul şi iubirea neglijentă! „Pe o femeie frumoasă n'o poţi uita niciodată” îmi tot repeta, dinadins, un bătrân însărcinat cu'n cancer metastazic; bine că l'a astâmpărat cerul, că altfel nu ştiu ce făceam cu el. Obraznic din fire mă tachina, întruna, cu regretul meu îndoliat că m'am descotorosit de ea pe vremea când ţineam la băutură mai mult decât azi şi greoi, dup'un timp, trecea peste mutând câte'un pion de alb. S'au albit platanii în parc şi uneori moşii îl dau dracu de şah, că ş'aşa albul mută şi câştigă (conform zicalei), iar negrul meu...negru de supărare nu poate vedea jumătatea plină a paharului, pentru că ea nu s'a iubit cu mine, a fost iubită...

Gunoi menajer

„Deschide geamul larg să aerisim vinul” plescăi eu cuvintele şi o ţigară. ”Dan, exagerezi cu...bei cam mult pentru cât de puțin scrii” mă dojeni vecina de sus, mânca'i'aş copiii ei – făcuţi de altul, îmbucătură cu'mbucătură, precum Saturn. Sătul fiind, de vechea placă, am insultat'o: „bine că te'ai măritat tu din dragoste” şi'am dat să plec. Era mai mult decât evident că trebuia să'mi iau tălpăşiţa şi să mă mut dracului odată, nu ştiu unde: în alt cartier, în alt bloc, pe altă scară sau măcar în alt apartament. Dacă stau să mă gândesc, de la bun început, nu trebuia s'accept să mi se urce femeia în cap şi să'mi colinde, cât este ziulica de mare, prin scăfârlie; dar cum...când eu, de bunăvoie, m'am mutat sub ea?! Arză'o'ar focul, de lichea, pe agenta imobiliară...mai mult ca sigur a mirosit ceva şi d'asta a practicat comision peste preţul pieţei; că doar nu era singura garsonieră din oraş. Cum necum tre' s'o'ntind, măcar să scap de gura lumii şi să n'ajung cumva să mă „smardoiesc” cu bărba'so prin parcarea din spatele blocului, că nu dă bine. Până şi administratora, la sesizarea unor vecini, mi'a cam bătut obrazul; dar până la urmă, mai dă'o d'aici de hoaşcă...nu este stipulat nicăieri că trebuie să'ţi treci idilele la'ntreţinere. Ia că nu mai plec eu nicăieri, că doar n'o fi foc, să se mute ea cu tot cu plozi, căţel, soţ dacă vrea cu tot dinadinsul să nu'şi strice casa. S'o spun p'a dreaptă, facă ce'o vrea, că oricum am început să cochetez cu vecina de la parter, care este şi mai tânără şi necăsătorită, stăm şi uşă lângă uşă, ce să mai...suntem practic la acelaşi nivel!

Născare

Până de curând am locuit într'o rană; superficială la debut dar timpul a adâncit'o liniştit în abdomenul fecioarei şi nici sub mâna celor mai dibaci doctori nu s'a vindecat. Chirurgi, doftă de carte, s'au lasat păgubaşi tot încercând să sutureze plaga. Nu se cicatriza şi punct, rămânea cascată! Până şi'un vraci s'a amestecat, în toată povestea, evocând că leziunea ar fi ochiul stâng al diavolului şi pentru a se însănătoşi tre' pansată cu obrazul drept al unui sugar; neverosimil fapt, aşa că l'au îndepărtat cu pietre. În lipsa unui tratament adecvat sau a vreunei proceduri salvatoare după câteva luni, prin crăpătura cu pricina, m'am ivit eu: smiorcăit, cu tegumente năclăite...ce vă miră: fiecare mamă îşi naşte propriul trimis al lui Dumnezeu...până şi Isus s'a născut, prematur, prin cezariană!

Hazard

„Te iubesc” mi'ai spus'o în felul tău – ciudat, tăcând minute în şir, iar eu neştiind ce s'adaug am început să orăcăi sacadat „oac...oac” precum un broscoi. M'ai privit curioasă într'un ochi (de lac) semn că nu te'aşteptai la păţanie. Irisul tău plutea eşuat pe albul (ca de nuferi) umezit, de o lacrimă şi două gene vâsleau să'şi croiască drum spre'o dorinţă (pusă sub un sân). Ai dat să mă săruţi, lung, la gândul că vreun prinţ de sânge albastru se va ivi, dar în schimb te'ai pricopsit doar cu'n poet râios!

Planuri

Ploua mărunt peste statura sa; atât de fin încât dac'ar fi dansat goală, picăturile s'ar fi furişat (în ea) prin porii înguşti ai pielii. Nu era abătută, cunoscuse intim amărăciunea dar nu se simţea niciodată singură (gândurile îi ţineau de urât) în schimb aerul o plictisea cumplit. Cotrobăia, zgomotos, înăuntrul său după o zvâcnire, o aritmie sub care să tresară – strigându'şi menirea. Devenise oarbă, surdă şi mută în lume şi se'nchipuia, adesea, o libarcă scârboasă; o lighioană găzduită hoţeşte sub podea şi în coclauri. O ademenea gândul sinuciderii, de trei-patru ori pe zi şi doar câte'un pahar de vin, la amiază, îi mai desfăta patima. Îşi plănuia metodic crima, căutând ca gestul precaut de a'şi lua viaţa să rămână neremarcat căci o mâhneau morţile gălăgioase cu bocitoare, datini, cortegiu, dric. Era convinsă că n'ar ezita la momentul oportun, dar mai erau încă atâtea amănunte de stabilit cu minuţiozitate, fiind nevoită să'şi mai îngăduie timp. Dar cât?! În fond cum arăta un suicid „ca la carte” şi care era rostul s'o mai tărăgănească?! Deodată s'a lămurit...îi era totuna şi s'a aruncat în faţa metroului, ce tocmai intra în staţie, zâmbind de coincidenţa iscată.

Funerarii

Vecina mea moartă s'a îngropat ieri (pe zi) sub patul matrimonial, scormonind podeaua de la etajul unu, cu lopeţica fiilor săi ascuţită în nisipul uscat al locurile de joacă amenajate în capitală. Printre babele de la bloc se bârfea, de un timp, ceva de un adulter; fapt neconfirmat şi dezminţit de mine şi de vecina de deasupra. Acest lucru nu l'a împiedicat pe soţ să fie circumspect şi să mă someze în repetate rânduri să nu îi mai scriu neveste'sii poezii de dragoste pe tavan; în fond plafonul meu – pardoseala lui...i'am spus că trebuie să învăţăm să coabităm. Încă nu am dat ochii cu el, dar sunt chitit să ne intersectăm „involuntar” în seara asta, pe la 7 când îşi plimbă câinele. Cât despre suicid, dacă are obrăznicia să aducă vorba, am să îi zic eu vreo două: „Auzi vecine, în preajma mea să o laşi mai moale cu lamentările siropoase de văduv îndurerat, că dumneata de ani buni împărţeai aşternuturile cu o defunctă şi nu văd cu ce te'ar încurca acum cadavrul, totuşi dacă te incomodează atât de tare, am să o înhumez la mine în garsonieră”!

Timp răzleţ

Tot urcând pe'o scară de melc (îngustă şi cotită) cu multe trepte înghesuite de 43'ul lat al tălpălăului meu, am simţit cum ţuşti ceva mi s'azvârle în spate. Spontan am încercat să'mi scutur spinarea, zadarnic, ca un scai se ţinea de cocoaşa mea; ca şi cum îi distingeam forma sub atingerea lălâie, precum o glugă ce'atârna tâlos, dar nu'i puteam intui natura străină! M'a tatonat niţel senzaţia; n'am dat mare însemnătate ponderei firave (urnindu'mă'n grabă din loc)...suişul proptit de balustradă parcă îmi turna în tălpi restul scărilor! În ciuda eforturilor mele de'a escalada spirala piezişă, cu raniţa ce parcă'mi culegea fiecare pas urnit, m'am împleticit pe după parapet deşelat...simţeam că nu mai pot avansa!
- Ai ceva voinţă! Cred că eşti, printre primii, care parvin să urce – aproape, un etaj, cu mine'n cârcă! (desluşi, o voce bruiată în ceafă)...
- Şi, mă rog, cine'ai fi tu?! (am reuşit, printre gâfâieli, să lepăd întrebarea – trudit).
- Bătrâneţea ta (ducând la bun sfârşit ce'ncepuse să declare, glasul sinistru).
- Despre ce vârstnicie tot pălăvrăgeşti acolo, când eu sunt un ins în floarea tinereţii (m'am răstit, buşindu'mă tusea).
- Urcuşul v'a'nvechit domnule; preţ de câteva trepte mâinile vi s'au zbărcit (strângând balustradă) iar faţa vi s'a boţit căutând cu privirea ultima scară!
În cele din urmă m'am lămurit că timbrul vocal era, limpede, al unei femei; de etate medie, cu ton matern irigat de alăptat (de parcă vechimea anilor mei putea să poarte un alt gen de mască)!
- Mai degrabă luam liftul (am gândit cu voce tare).
- Bătrâneţea poate fi fentată meschin prin suicid dar moartea'n veci! (exclamă decis).
- Totuşi în dezordinea prezentului, sub ce prevestire te expui?! (am întrebat nelămurit).
- A conceptului tău de autodistrugere clădit tipicar pe junimea înţărcată timpuriu şi pe cocoloaşele de viitor sterp, tricotate cu migală (mi s'a răspuns).
- Cruţă'mă şi dacă n'am să preţuiesc veşnicia, mă omor cu mâna mea...(vorbeam pasional).
- Dac'ai căpăta nemurirea, azi, ţi'ar fi lehamite mâine de ea şi'ai învârti'o la zaruri pe tărie! (spunea convins glasul).
Şi atunci liniştea confortabilă a realităţii m'a cuprins, delicat, poftindu'mă să şed la'ntâmplare pe'o treaptă şi să'mi trag sufletul (chircit de nepăsare) în minutele ce curgeau strop cu strop, semănând nisip leneş într'o clepsidră de dimensiuni mici. “Aşa comodă să fie, oare, trecerea anilor şi cât de bătrână se simte o mamă când îşi vede propriul prunc încărunţit?!” m'am întrebat deodată, dumerindu'mă (într'un sfârşit) ce maceram în mine...un timp nevolnic!