Delir

Mă crezi nebun?! Încă nu răspunde!
Nu cu mult timp în urmă obişnuiam să adorm cu mirosul dragostei în palme când iubeam, dar această fantezie proprie s’a degradat puţin câte puţin ajungând doar un gând frumos pe care mi’l mai aduc uneori aminte. Nu consider că sunt incapabil să iubesc, iar, doar că felul în care o fac este diferit; de câte ori păşesc pe stradă mă îndrăgostesc, mă despart, iubesc, urăsc, sunt iubit, amant, văduv şi toate aceste ipostaze pentru necunoscute…pentru tine rămân oare acelaşi, iar “ele” doar o bucată de lut pe care o făuresc conform închipuirilor mele?! Probabil că nu, pentru că acelaşi statut, parcă, l’ai avut şi tu…doar că suveranitatea mea sentimentală ce’a permis ca umila ta persoană, mediocră de altfel, să poposească lângă mine a reprezentat tot un gest al cotidianului meu petrecut în furnicarul oraşului.
Când tânjeam, înainte, să te am lângă mine mi’aş fi subţiat pielea tot atingând’o p’a ta (să mă demasc de epiderm) pentru a mă îmbiba cu secreţiile feminismului tău, superficial – născocit ca să te integrezi în imensitatea lanului de plete purtate maiestuos de alte surate. Şi nu mă răvăşea că trebuia să mă complac benevol circumstanţei, căci deficitul persoanei tale îmi încleşta inima şi cu fiecare petală de sânge ce era pompată simţeam cum se ofilea.
Totul a devenit acum o utopie…nu vreau să mai satisfac ritualul de împerechere, să devorez alte trupuri amărui (îndulcite de afecţiunea mea) pe care să le părăsesc apoi lângă mine, în cearşafuri, imediat ce mi’am îndeplinit menirea de semen impecabil. Frumuseţea cu care te îmbrăcai odată, s’a scămoşat şi pare acum a mai multor mâini; materialul ei delicat s’a lăbărţat şi’ar trebui să te sfieşti să’l mai porţi. Rădăcina matinală din care se’nalţă ziua n’o să te mai găsească lângă mine…de azi n’o să mai încerc să caut diferenţe între frunzele marelui copac din care ezit să mă precipit.
Pentru vanitatea ta, ştiind că eşti dornică să răspunzi, revin asupra întrebării: mă crezi nebun?! Şi eu pe tine…

Tramvai

Evantaiele muierilor se mişcau ritmic sub fâţâiala ochilor mei ce nu aveau stare…te regăseam în fiecare chip pe care’l aţinteam insistent la deschiderea supusă a uşilor de tramvai printre care un nou torent de tine făcea paşi mărunţi spre gândul meu. (Tot) coborai şi urcai la prima încăt îmi devenea apăsător să’mi mai notez pe ultima filă a memoriei mele un număr exact al persoanelor pe care mi’aş fi dorit să le am în molipsitoarea lipsă a ta. Prin ultimul geam am început să las dâre de iris spre locul unde siluetele noastre au întârziat sub umbra blocurilor cu halucinant de multe etaje. Plecam silit, sub condiţiile impuse prezentului nostru limitat şi nici portretul altor fiinţe frumos mirositoare, ca şi tine, nu’mi ameliorau starea înţărcării mele provizorii. Te rătăceam adeasea din gând în infidelitatea de care te suspectam fără un motiv concret ci doar pentru faptul că nu te puteam intui, în acel moment, fizic lângă mine. Mă ardea toropeala aglomeraţiei intensificată de ora ceasului mereu aleasă cu câteva zile înainte, fără a se ţine cont de prognoza ce se anunţa nefastă întălnirilor noastre reci, în care amândoi ezitam să ne dezicem de frământările intimităţii noastre.
Conducându’mă deliberat altundeva, mă vedeam în stare să te bruschez, apucându’te violent de gură, şi să ţip în tine tot ce simţeam în glas şi nu’ţi puteam spune. Anesteziat de absenţa ta şi rămas în hibernare, cu spectrul tău înţepenit în amintirea mea, mă simţeam inofensiv în faţa numeroaselor ore de pe întinderea ceasului încăpăţânat, împotriva pretenţiilor mele de moment în care tânjeam bolnăvicios să fiu îngrijit de ipostaza inoportună a chipului tău. Am coborât cu două staţii înainte de capăt, tu nu…de altfel nici nu te’ai urcat vreodată, ai rămas tot acolo aşteptând să te măgulesc c’o altă adunătură de schije din fantezia mea ce erupe ori de câte ori, constrâns, mă izgonesc departe de tine.