O altă filă de jurnal

Ar trebui ca pe acestă foaie să las impresii, dar neîmplinirea care mă hărţuieşte se va arăta prevalentă în rânduri. Să aloc cuvinte noi „carierei” ar fi o irosinţă nejustificată, tot ce pot spune...este doar că mi’a oferit oportunitatea să adulmec anumite trăsături caracteristice fantomelor ce aparţin cotidianului muncitoresc. Nu a trecut mai mult de o săptămână şi deja simt că mă zvârcolesc în plasă, afundându’mă departe de luxul lipsei mele de ocupaţie (poreclită de unii)...adevărata denumire fiind nedegradarea eului meu. Când începi să te familiarizezi cu necunoscuţii din mijlocul de transportul în comun, pe care întâlnindu’i zilnic (parcă) simţi nevoia să’i saluţi politicos, nu eşti departe de uitarea de sine.
De multe zile, cuvintele nu s’au mai adunat într’o formă literară şi atunci când o fac mă aflu într’un mijloc de transport în comun – simt că devine o parte din mine; nu, nu mă mai aflu ameţit la biroul meu incomod care cu fiecare pahar consumat mă invita să’mi plec capul pe dânsul. Acum totul stă altfel, până şi cantitatea de alcool s’a diminuat apreciabil, amorţeala bahică fiind înlocuită de ora timpurie a ceasului. Mă răsplătesc admirând, fugitiv, între staţii (stafia mijlocului de transport în comun) frumuseţea rară – matinală, a unei fete care (probabil) s’a trezit cu mult mai devreme decât mine pentru a se dichisi, sau poate este doar frumoasă („doar frumoasă”...ce jignire) când asta este tot ce’mi mai dezmiardă chipul uşor bulbucat de băutura, pe care mă constrâng (în fiecare seară) s’o consum...în nădejdea că’mi va acorda desfătarea de altă dată.
Furnicile, de la metrou, ce trec pe lângă mine’n grabă şi pe care evit să le stâlcesc, ar trebui să’mi fie recunoscătoare…că tot eu sunt acela care le ocolesc acrobatic, fâstâcindu’mă pe picioare ca o balerină cu dureri de gleznă şi mă aflu în ipostaza, ingrată, de a fi îndurător cu ele când aş putea să mă năpustesc asupra lor…să le molestez aşa cum încearcă ele să facă fiind conduse de fiorul muncii, ce le poartă haotic prin oraş. Harta comunităţii fiind memorată şi tipărită profund sub epiderm, mulţi se deplasează mecanic, familiarizaţi cu peisajul…se dezmeticesc doar la destinaţie. Încă dorm deşi sedaţi de cafeaua cu efect placebo, pe care se reped s’o soarbă fierbinte în zorul ceasului fentat cu câteva minute.
Să capturez aceste deprinderi, tocmai eu care credeam că pot rămâne neîntemniţat…să mă disting de buluc şi să’i asemui însuşiri repudiate, pe care să le spulber precoce la stadiul lor de miraj?! Afirm cu remuşcare că nu am izbândit şi sper ca măcar tu să reuşeşti să nu fi sedus de minunea unor chipuri încântătoare ce te privesc dimineaţa (hipnotizându’te să urmezi calea labirintul)…şi să striveşti, fără căinţă, insectele din jurul tău, dar mai presus de toate să’ţi menajezi firea de oribilul citadin loc căruia îi plăteşti tribut cu propria persoană!

Scrisoare către expeditor - despărţirea

Şi iată’mă (iar) în ipostaza de a face cunoştinţă cu singurătatea; mă voi prezenta ei, ca de fiecare dată politicos – ba chiar am să’i întind şi mâna, îmi voi spune numele (complet) şi voi începe să mă spovedesc ei...am să’i vorbesc (ca de fiecare dată) despre mine, sper că nu este sătulă să tot încerce să mă asculte; timiditatea prematură îmi va ascunde înverşunarea care se va elibera, pe parcurs, de formalitate. Indiferenţa ta, cancerul metastazic, ce se hrăneşte din mine...minciunile tale şi fanteziile mele ne’ngrădite mă vor purta p’un tărâm neutru trecutului nostru...în care să renunţăm la orgolii, la foşti, la principii...să ne’acceptăm abisul defectelor dar să nu ne scufundăm în el, mai ales tu care dacă ai fi privit abundenţa lichidului meu din ochi ai fi ştiut că toriditatea sentimentelor tale n’o să’l sece.
Am să’mi scot ochii cu alte degete decât cele ce’atârnau, odată, peste chipul tău. Lasă’mă lângă tine, să trăiesc mereu pentru cea ce varsă lacrimi...dar nu mai plânge! De n’ai fi tu, alţi ochi nu se vor scutura în averse peste trupul meu...irigat, el mă va certa, că nu m’am dovedit îndeajuns de bun pentru duhoarea ta şi sihăstria mea (dosită de lipsa persoanei tale) mă va pârâ izolării. Cu ce ochi ai să mă plângi când privirea ta se va lovi de mine?! P’un plan atât de abrupt se va repezii în jos valul abţinerilor tale (tot ce’ai fi vrut să’mi spui în tot acest timp, în care ne’am dezis „reciproc” de procedurile sociale pe care le îndeplineam atât de bine) a ajuns la termen. Şi mă voi pierde în debandada de gesturi şi reproşuri specifice despărţirii noastre, dramatizată, de paharele în plus împrăştiate pe gât în jos de către mâna mea ageră care nu pare a se arăta ostenită de gravitatea evenimentelor şi de toanele tale feminine.
Încă te mai aştept să mă cerţi cu palme reci, unghiile tale să mă taie violent pe mâna stângă când ai să’mi ceri socotelă pentru eterna beţie în care’am rămas prins în lipsa ta şi să mă dojeneşti chiar şi pentru lucrurile pe care ţi le’ai închipuit că le’aş fi putut face. Ştiu, n’o să ne spunem multe cuvinte, îndelung o să ne privim...tu la braţ (cu capriciu prezentului tău) mă vei trata cu privirea uşor coborâtă, tulburată mai mult de ce’ar putea spune el. Dacă la asta s’ar rezuma întâlnirea noastră (să moară) prefer să consider că al meu cortegiu n’a fost purtat prin faţa ochilor tăi, strâns la piept de acel intrus n’ai vărsat o lacrima pe umărul lui de stabilopod (nu ştiu câţi asemenea lui) şi eu urmărindu’mi paşii purtaţi de picioarele altora pe drum, o să’ncerc să mă resemnez la gându că distanţa pe care a trebuit s’o parcurg pân’ la tine a însemnat, doar, un drum abătut în faţa potecii ce n’ar trebui să devieze calea tinereţii mele ce se continuă spre cimitir.

Scrisoare către expeditor - visul

Încolăceşte’mă ca un şarpe, amorţeşte’mă cu’al tău venin…străbate’mi trupul centimetru cu centimetru şi miluieşte’mă cu seva ta (lipicoasă) ce mi se va prelinge pe tot trupul meu, arzând, până mă voi rătăci dincolo de şoldurile tale…ş’apoi lasă’mă să cuceresc piscurile înalte ale sânilor tăi, să’i escaladez treptat cu umeazeala limbii – sfios de parc’ar fi prima dată când păşeşte pe meleagul trupului tău.
Dă’mi convulsii sălbatice cu fiecare fir de păr care’o să m’atingă şi lasă’l să curgă necontenit peste goliciunea mea; să m’atragă unduirea buclelor tale tot mai aproape şi mai aproape până când ne vom cufunda unu’ntr’altu. Inundă’mă cu stropii tăi de sudoare şi lasă’mă să plutesc în derivă pe suprafaţa pielii tale; în pieptul tău să caut să mă înec dar adus la mal de ploape să mă cobori uşor pe ale tale buze şi să mă uiţi pe ele până la următorul “te iubesc”…spus altcuiva. Închide’mă în spatele ochilor tăi şi abandonează’mă, acolo, să’mi petrec eternitatea, dar să nu’ncerci cumva să mă goneşti când ai să’ncerci să clipeşti pentru alţii. Tu formă statică de carne modelată d’ale mele frisoane, nu vreau să’mi plângi în palme…doar ca să nu se’ntărească imaginile din care te’am făurit. Şi mă voi lepăda de hărţi…şi mă voi pierde’n tine, în căutarea fiecărui por de pe pielea ta. La poalele sânilor tăi să mă laşi, cu mine să nu ştiu ce’i de făcut…şi să mă refugiez sub unul dintre ei; s’aştept să treacă ploaia schiţată pe trupul tău de urmele paşilor mei care nu’şi mai găsesc cărarea.
Blestemate aceste ceasuri, târzii, în care noaptea nu m’osteneşte să te privesc şi gemetele tale mutilate de plăcere, urlă în gura mea care nu izbuteşte să depărteze de trupul tău. S’alungăm perna, cearşaful, s’azvârlim (departe) patul…doar noi, în cameră, să ne iubim pe podea…ploaia să ne’atingă, să nu ştim ce este cu ea; de ce plânge peste noi, dar tu să n’o faci să “tacă”…las’o să curgă, să curgă să m’aline…eu prins în părul tău.
Să ne privească, d’aproape, doar luna cum ne iubim şi timidă s’ascundă după nori, oferindu’ne intimidate (cu mult) înainte de zori; şi când soarele va descinde pe genele tale, uşor…atingând una câte una, tu să nu’nchizi ochii şi să continui să m’aţinteşti cu ei…să priveşti, prin raze, înăuntru meu ca s’astupi pustiul din mine.
Iar când trupul meu uscat, coborât de ani nu’ţi va mai fi de folos…voi crede că fiecare rid însemnat va fi poteca (neiluminată) a nopţilor de dragoste pe care le’am petrecut, cu tine în vis…