Sicriul cu capac de sticla

Ma trec fiori si acum cand mi’aduc aminte de cele intamplate, desi a trecut destul timp d’atunci, dar am s’o fac la rugamintea unui bun prieten care’a insistat sa’mi publice relatarea intr’un ziar, convins ca este o povestire de groaza pe cinste…facand abstractie de staruinta mea asupra veridicitatea intamplarilor. Inca stapanesc bine si cel mai mic detaliu asa ca voi prezenta lucrurile exact cum s’au petrecut.
“Totul s’a desfasurat la varsta fecioriei mele, avand undeva pe la 20 de ani, cand hoinaream in deriva pe vastele tinuturi ale tarii in cautare de aventuri noi. Era inca perioada in care cu putini bani puteai avea parte d’o masa si un pat la asfintit, asadar pribegitul meu nu m’ar fi lasat fara niciun chior la batranete. Dintre toate locurile pe care le’am cutreierat doar unul singur mi’a ramas intiparit in minte, cel despre care scriu acum: era vorba de un sat micut, Vadu Viilor, situat la poalele muntilor – in care media de varsta era destul de inaintata. Oamenii locuiau in niste case mici de chirpici, c’o’nfatisare destul de saracacioasa, unele dand impresia ca stau gata sa pravaleasca la simpla deschidere a portii. De cum am intrat in sat un lucru cu totul neobisnuit mi’a starnit interesu, langa fiecare casa era amplasat cate’un dreptunghi acoperit c’o urzeala neagra. La’nceput am crezut ca era vorba d’un loc unde depozitau lemnele sau alte materiale, ghidandu’ma dupa spatiul redus de care aveau parte in asezarile lor. Curios din fire, in timp ce strabateam ulitele prafuite pentru a ma obisnui cu locul, am avut tentativa de a descoperi silueta unei cutii, dar ca si fulgerat un ins batran m’a luat in primire chiar din momentul cand m’am apropiat la mai putin de doi pasi de aceasta. M’a’ntrebat p’un ton, deloc primitor, ce vant m’aduce prin linistitul lor sat si daca aveam intentia sa le tulbur existentele. Am ramas putin indignat, dar m’am multumit sa cred ca n’a facut’o cu rea intentie si i’am spus politicos ca sunt doar un trecator care calatoreste doar pentru a avea ce povesti la batranete nepotilor. Individul m’a ghidat spre hanul de langa sat sat, de altfel singura cladire ceva mai bine consolidata.
In fata acesteia n’am mai observat niciun dreptunghi misterios si dand uitare, pentru moment celor intamplate, am pasit agale insotit de scartaitul dusumelei. M’am invartit ceva timp printre mese, calcand tot mai apasat incercand sa ma fac auzit de catre gazda. In cele din urma am auzit venind dinspre o camera alaturata alte sunete de pasi…fixand cu privirea usa spre care se indreptau, am zarit iesind din umbra pragului cea mai frumoasa femeie pe care mi’a fost dat s’o vad vreodata. Hangita, o fetiscana cam de’aceeasi varsta cu mine, avea un par lung de un rosu aprins (putin ondulat) ce se prelingea bucla cu bucla precum lava unui vulcan peste umerii sai goi, rumenindu’i – iar ochii sai verzi de licurici jucau intre ploape neobositi; sanii ei rotunzi paraseau sfios corsetul sub stransoarea acestuia, miscandu’se sacadat pe ritmul respiratiei. Observand ca o admir nestingherit mi se adresa, pentru a ma elibera din vraja, intrebandu’ma daca doresc cumva vreo camera. Trezit ca dintr’o lunga noapte de betie, inca mahmur de parfumul parului ei, am spus ca vreau sa inchiriez o camera pentr’o perioada nedeterminata. Auzind acestea se bucura lasand un zambet sa cada pe buzele sale carnoase, apoi ma indruma spre treptele care aveau sa ma conduca spre temporara mea locuinta. Am urcat usor primele doua trepte, tinandu’ma de balustrada, si m’am oprit brusc…in beatitudinea situatiei uitasem sa ma prezint – mi’am cerut imediat scuze, dar mi’a replicat sa nu’mi fac griji, continuand deloc modesta, ca i se intampla des – semn pentru care am bagat de seama ca era constienta de frumusetea ei. Mi’a spus ca o cheama Catherine si numele ei mi’a rasunat, cu’n ecou puternic, mult dupa ce l’am auzit. Buimacit m’am instalat in camera si fiind obosit, de lungimea drumului strabatut, am pus capul pe perna…inca in fata ochilor cu chipul hangitei. Spre seara am coborat la cina si la lumina lumanarii Catherine mi’a parut si mai frumoasa; am vorbit despre una, alta…povestindu’i despre locurile in care fusesem si ea mi’a spus, imbujorandu’se, ca n’a parasit niciodata locul natal. In lucru ciudat am observat, dar care la momentul respectiv m’a multumit – dat faptului ca ma puteam bucura de exclusivism, a fost faptu ca in salon eram doar si hangita; am pus asta pe baza faptului ca satul nu era situat in vazul lumii si doar eu stiam ce poteci vitrege infruntasem ca s’ajung. Am urcat scarile tarziu, turmentat mai degraba de farmecul femeii decat de vinul rosu consumat fara masura si iminent am adormit la simpla atingere a patului.
Timpul petrecut in satul Valea Viilor trecea cu iuteala si daca n’as fi avut parte de evenimentele stranii care aveau sa mi se’ntample nu multe ar fi fost motivele pentru care l’as fi parasit caci pasiunea mea pentru Catherine se arata a fi destul de puternica – devenind din ce in ce mai apropiati, petrecand multe nopti impreuna. Zilele treceau si’un lucru mi se parea de’a dreptu ciudat…de la sosirea mea niciun alt drumet nu mai calcase pragul hanului, lucru care incepuse sa ma’ngrijoreze desi altadata ma aratasem incatat. Intr’o noapte in care somnul refuza sa se astearna pe ploapele mele apasate de vin, am iesit afara sa iau putin aer – ma plimbam pe ulite doar c’o lumanare in mana (tot satul dormea, pana si luna se pitula dupa nori). Tot zabovind, calcand parca de doua ori in acelasi loc, m’am trezit din intamplare in fata unui enigmatic dreptunghi (ca acela din prima zi a popasului meu); cert era ca d’atunci le ignorasem complet crezand ca’s doar niste lazi, dar aducandu’mi aminte de vechea mea curiozitate…am tinut musai sa mi’o satisfac. Am apucat c’o mana panza groasa care’l acoperea si tragand intr’o parte de aceasta am observat ca de fapt nu era o cutie din scanduri, asa cum ma asteptam, si era ca un fel de vitrina stand vertical, sprijinindu’se usor pe peretele casei. Fiind noapte afara nu se putea zari nimic in interioriul acesteia si dupa ce m’am uitat de jur imprejur ca sa m’asigur ca nu sunt vazut de nimeni, am adus lumanarea in dreptu geamului...ceva mai macabru nu vazusem nicicand, in spatele sticlei se afla trupul neinsufletit al unui barbat. Am evitat sa scot vreun sunet strident care ar fi putut trezi pe careva si tiptil tiptil m’am indreptat spre toate casele care aveau la intrare o astfel de cutie; dezvelind una cate una am gasit in fiecare cate un cadavru. Lucrurile care m’au facut sa fiu si mai ingrozit decat eram, au fost ca toate hoiturile erau numai barbati in floarea varstei, aveau ochii deschisi si dupa straie se putea observa cu usurinta ca nu erau localnici ci calatori. M’a uimit faptul ca in dreptul niciunui cosciug nu se simtea iz de starv si niciun ins nu purta vreo urma de putrefactie, fiind foarte bine conservati. Nu stiam ce explicatie sa gasesc, mi’ar fi placut sa cred ca este vreun straniu obicei specific zonei, dar daca asa stateau lucrurile de ce toate cadavrele imi inspirau un aer de drumet?! Si daca ma inselam, de ce zaceau doar barbati in ele?! M’am indreptat pe furis inapoi in camera mea si dupa multe ceasuri de intrebari am adormit.
Dimineata m’a trezit devreme, chiar inaintea lu Catherine, care obisnuia sa ma astepte cu micul dejun gata; a observat si ea ca ceva ma apasa si a’ncercat sa ma linisteasca spunandu’mi sa vorbesc despre oful meu. Am inceput sa’i spun despre cum seara trecuta neavand somn am iesit sa ma plimb prin sat si cand eram gata s’aduc in discutie misterioasele cutii, aceasta si’a schimbat brusc expresia fetei si’abordand alt subiectul, mi’a spus ca am sa’i povestesc mai tarziu, ca fiind duminica trebuia sa plece la biserica. Profitand de lipsa membrilor comunitatii am iesit sa cercetez imprejurimile. Desi’am strabatut in toate partile satul, parasindu’l pentru mai putin d’un kilometru n’am dat peste niciun cimitir, nici macar o cruce sau vreo groapa n’am zarit. In timp ce ma’ntorceam spre sat multe lucruri bizare mi se perindau prin minte: in primu rand mortii depozitati ca’ntr’un fel de vitrine, lipsa unui cimitir, absenta trecatorilor la han de cand ajunsesem eu si nu’n ultimul rand faptul ca exceptand’o pe Catherine toti satenii erau destul de batrani. M’am plimbat cam toata ziua dintr’un cap in altul al micului sat si ajungand spre seara la han, am observat ca pe langa nicio casa nu se mai afla nicio cutie – ba chiar mai mult oamenii ma priveau tare ciudat. Cinand mai devreme decat alta data m’am prefacut obosit, dat faptului ca si Catherine parea ceva mai distanta. Stateam in camera cu lumanarea stinsa, cand linistita’mi veghe mi’a fost alungata de o mica zarva ce venea de jos. Am asteptat in liniste pana ce lumina felinarului, care’mi intra camera, s’a departat considerabil si dupa ce nu s’a mai auzit niciun zgomot am coborat sa vad despre ce era vorba. Jos, rezemata de usa mi’a sarit imediat in ochi o lada acoperita, exact ca acelea pe care le vazusem la portile taranilor. Am dezvelit’o de carpa neagra si privind prin geamul usor aburit, de respiratia mea, nu am vazut nimic…era goala! M’a trecut o mare spaima si facand rapid legatura intre evenimentele stranii petrecute am decis ca era timpul sa parasesc Vadul Viilor. Pasind prin bezna deasa, luminandu’mi drumu c’o lumanare, ma purtam cat mai departe de acel loc gandindu’ma daca intradevar sicriul cu capac de sticla imi era destinat mie si hangita era vreun soi de vrajitoare sau totul a fost doar rodul imaginatiei mele si daca as mai fi ramas in sat poate m’ar fi lamurit cineva, iar eu as fi trait (in continuare) fericit langa Catherine.”
Adevarul este ca si acum ma mai intreb si cu siguranta nu voi afla niciodata…