Spânzurătoarea

Tăcerea ta (femeie) îmi cască somnoroasă în palme; spune'mi, picotind – bleagă, între braţele mele şoante: ai dubii, cumva, că nu te'aş (putea) sugruma – doar cu o atingere, când m'aş atârna de gâtul tău, purtând mânuşi de unică folosinţă?!

Cobori la prima?!

Cam de pe când trenul a părăsit gara (ce mă găzduia ospitalieră, în sala d'aşteptare – de la clasa a II'a, doar pe mine: un ins de altfel, remarcabil, cu studii superioare) am tot încercat să’mi regăsesc, în fel şi chip, imaginea ce rătăcea pe meleagurile altor oglinzi. Prima intenţie care m'a'ncercat a fost s’arunc o privire, indiscretă, în geamul pe care l'am aburit instantaneu (o problemă de care te tot loveşti când eşti viu)! Cu o simplă “copcă” în condensul cenuşiu şi deja zăream lumea printr’un “oblon”. Înaintând (spre, tine, o destinaţie oarecare) fereastra s’a descotorosit de mantie şi peisajul mi s’a despuiat în faţa ochilor ca o fetişcană lipsită de scrupule. Totul era sub o zăpadă grea! Brusc am uitat, de oglindirea chipului meu şi priveam în ansamblu bucăţi de pământ multiplicate, tipicar şi nu reuşeam să găsesc nicio deosebire între parcele – formau o vastă suprafaţă , infinită. Tabloul, în stare pură, nu era nicidecum palid ş’avea, chiar, o scânteiere neobişnuită. Pe ţinutul îngheţat tot căutam cea mai vagă nuanţă care mi’ar fi putut încălzi ochii, dar n’am găsit'o, cerul şi pământul se contopeau sub aceeaşi urmă de spoială. Am realizat, apoi, că “viermele mecanizat” constituia singura pată de culoare din imensitatea pustiului alb.
Trecând minute bune, cred – n'aveam un ceas la'ndemână, vederea mă ameţea pur şi simplu. Am început să transpir ca un claustrofob, lucrurile din compartiment îmi păreau că se tot măresc şi eu le privesc, mic, d’undeva de sub banchetă. Mi’am scuturat capul de câteva ori şi’am ieşit pe culoar. Am început un du’te’vino, încercând să scap de obsesivul cadru – dar cu cât măream pasul, pe coridor, privirea îmi era tot mai constrânsă să aţintească geamurile. În scurta călătorie, organizată de ţăcăneala mea, am sesizat că eram singurul călător din tren, la locomotivă neavând acces (fiind uşor despărţită de restul vagoanelor) şi măcar pe controlor să'l fi întâlnit pentru a'mi cere biletul, iar eu lui explicaţii. M’au îngrijorat aceste plăsmuiri şi am decis să revin la locul meu; deschizând uşa am fost întâmpinat perpendicular de veşnicul plai, ce m'a doborât pe canapea. În faţa ochilor mi s’a arătat frâna de urgenţă (considerând’o soluţia viabilă, de moment) în timp ce m'agăţam de ea, cu ambele mâini – balansându'mă acrobatic (ca trenul să şuiere, precum un boiler încins, în gerul d'afară) am sărit, parcă, încercând să'mi strig libertatea şi găsindu'mă tăvălit în zăpadă, am început să schiţez (schilodit) îngeraşi în văzul sfeclelor ce se'arătau, curioase, una câte una pe interval!

De sezon alb

Şi cum îmi măsuram eu tacticos ceaiul, sorbind înghiţitură cu'nghiţitură – şase „duşte” medii mai precis, grijindu'mă de cefaleea stârnită de doar doi litrii de vin („linşi” c'o seară'n urmă) priveam cu'n moderat dezgust ninsoarea d'afară ce nu'şi mai întrerupea cadenţa. Eschivând printre fulgii numeroşi, clonaţi parcă în batjocură, de'odată am rămas fixat pe un cadru; m'am regăsit în situaţia'n care mă uitam dar nu puteam pricepe o iotă, mă uitam iar „cu alţi ochi” şi tot nimic, fiind dezorientat complet de buna desfăşurare a lucrurilor în univers. Se'ntâmpla ca doi zilieri, gătiţi ca de muncă, în mână cu nişte lopeţi (mai jerpelite decât vestimentaţia) să descarce de zor dintr'o maşină, i'a ghiciţi ce?! Ză-pa-dă! Stupefiat dar încă'n stare să mă asmut împotriva lor, clocoteam în suc propriu şi cu greu îmi înfrânam demarajul de'a ieşi jumate pe geam să ne dojenim puţin ca muierile. În mintea mea confuză nu puteam concepe faptul că după ce că nimeni abilitat nu se preocupă de strângerea nămeţilor negrii şi „deportarea” lor în mama dracului la marginea oraşului, să mai apară şi nişte neica-nimeni care să'şi golească, în plină stradă, coaja de Dacie. Mă gândeam şi eu ca prostul (fără consecinţe) că cine ştie, poate, după socoteala unora zăpada nu era mai mult decât suficientă atâta cât a dat'o Dumnezeu şi neavând stare, ca nişte buni creştini, judecau să mai dea şi ei o lopată de ajutor, amin! Dar de unde, Doamne iartă'mă, o adunaseră?! Să fi fost troiana, propietate personală, din faţa blocului sau de pe locul de parcare (neapărat plătit la ADP) ori se plimbau, în hârb, alandala pe drumuri şi viscoleau zăpada dintr'un cartier în altul?! În duiumul de scenarii care se tot derulau în cinematograful exclusivist, personal, parcă odată m'a pocnit adevărul în creştetul capului de mai rău mi'a tulburat mahmureala; am realizat apoi că bieţii oameni, nu erau alţii decât muncitorii magazinului de materiale pentru construcţii, din colţ, care'şi curăţau – dârdâind, Papucul ce nefiind „copertat” era doldora, în platformă, de un morman alb. Ruşinat de involuntara închipuire, mai mai c'aş fi sărit în bocanci să ies repede să'i ajut (noroc, totuşi, că isprăviseră) dar sorbăcăind şi'a şasea gură de ceai, m'am desprins urgent de la fereastră, de parcă ar fi fost locul crimei.