Oglinzile

Pe o strada retrasa, pietruita pe alocuri, salasluieste pe un gang, ferit de privirile soarelui, un vechi magazin de oglinzi. Propietarul este un batran, magazinul fiindu’i lasat drept mostenire de tatal sau. Lacasul fiind ascuns in umbra deasa a strazii, pragul nu’i este calcat adesea…de fapt batranul, desi neavand probleme de memorie nu’si aduce aminte cand linistea i’a fost ultima data zguduita de clopotelul spanzurat de usa. Teribila singuratate ii era data insului carunt sa’ndure; rareori vantul se izbea de usa scotand un sunet strident, datorita geamurilor, care’i producea batranului o exaltare juvenila, crezand ca’i este dat sa’si desclesteze buzele uscate, acoperite d’o barba aspra – ingalbenita de tutun, pentru un simplu salut, de complezenta, care va da ocol incaperii s’apoi va da buzna in urechile sale. Totusi entuziasmul sau se dovedea de fiecare data iluzoriu cand era nevoit, ca mecanic, sa’ndrepte spre poarta care deschisa larg nu poftea in magazine decat rafale succesive de praf care se tolaneau, lenese – nefiind pretentioase, pe unde apucau.
Modesta incapere era impanzita, pretutindeni, de oglinzi avand diverse forme, ce’atarnau pe pereti, a caror vopsea ridata cadea adesea alene ca o fulguiala. Gatite anapoda intr’o haina ursuza de praf, oglinzile refuzau cu o’ncapatanare virgina sa schiteze portretul oricarui obiect cadorisit cu sau fara viata. Intr’un colt al incaperii, izolat, se aflau doua oglinzi asezate pe doi pereti paraleli, care ne’nteles aveau parte de un tratament cu totul aparte: praful refuza categoric, parca, sa molesteze cu prezenta sa suprafata plana a acestora. Timpuriu aduse, pe vremea cand magazinul inca se bucura de clienti dornici sa’si admire imperfectiunile, oglinzile nu prezentasera interes niciodata, desi estetic parea imposibil sa n’atraga priviri curioase. Ambele erau ovale, de o limpezime pura, care nu putea ascunde nici cea mai nesemnificativa urma de egocentrism. Erau imprejmuite de o rama bruna de lemn, ce se impleticea cu un firav fir auriu, care facea ca stralucirea oricarui metal pretios sa fie eclipsata de acesta. De cand fusesera aduse in magazine si descoperite de hartia galbena, ce le priva dreptu sa guste din cunoasterea palpabila ce le’nconjura, privirile oglinzilor se intersectasera permanent nefiindu’le sortita alta imagine. Ani dea randul le’a fost dat oglinzilor sa se priveasca, gasindu’se una in privirea celeilalte; in limitatul univers al lor, reprezentau perfectiunea nedeformata de alte lucruri excluse lui. Intr’o seara, cu nimic iesita din plictisul cotidianului, un eveniment totusi nou se’ntampla. In timp ce’un fluture se tot rotea in jurul singurului bec din incapere (in marea majoritate a existentei sale suspendate becul era de obicei palid – datorita curentului slab, adesea palpaind ametitor) aceasta ca un nefacut, lumina asa cum n’o mai facu pana acum. Fluturele pe neasteptate fu ars de caldura emanata si agonic tinti podeaua; angelica lumina strabatu rapid incaperea si reflectandu’se in cele doua oglinzi le obliga sa se priveasca, intens, cum n’au mai facut’o niciodata. Privirile acestora patrunzand una in interiorul celeilalte oglinzi, brusc le’a fost dat sa cunoasca un sentiment cu totul nefamiliar lor, fata de perfectiunea pe care’o intalnisera cu ceva timp in urma. Imaginile vibrara si din clipa aceea simtira ca privirea lor era una s’aceeasi, contopita de doua jumatati…si isi jurara iubire vesnica una alteia. Pe neasteptate becul, cu o flama surda, se stinse…era pentru prima data cand siluetele oglinzilor dispareau misterios in laptosul intuneric, pitindu’se una de alta ca ochii copiilori rusinati, ce cu capul lasat cauta podeaua. In decursul infinitei nopti, cumplite cosmaruri se abatura pe corpurile arzande de pasiuni neimplinite si dorinte mistuitoare ale oglinzilor. O eternitate li se paru pana in zori cand singura sursa de lumina a fost inlocuita si totul a revenit la normal. Toate temerile au fost indepartate subit de prima scanteie produsa de noul, palid, bec ce binecuvanta ochii lor.
Timpul trecea lin si cele doua oglinzi nu prezentau urme de saturatie, neincetand sa se soarba necontenit, picatura cu picatura, dintr’un ocean de iris. In lumea lor particulara, neaccesibila, imaginatia nu era decat o inutilitate, neservindu’le la nimic. Niciuna nu simtea, curioasa, dorinta sa gandeasca, sa’si creeze, alta lume; gandul sau posibilitatea sa existe un fine nu era constientizat; notiunea timpului in raport cu’n viitor se dovedea a fi doar un prezent etern. Intr’o zi batranul ajungand, din intamplare, in coltul unde se aflau oglinzile, arunca o privire trecatoare in ele dar nepricepand de ce aceasta i’a fost retinuta. Fortat, parca, sa se priveasca nu vazu altceva decat viata sa inutila care se scurgea ireversibil, consumandu’se rapid – vicios; cu un gest disperat lovi, ca un nebun, concomitent cele doua oglinzi blestemate. Spargandu’le acestea’i provocara plagi, adanci, la ambele membre si cazu inconstient intr’o balta de sange. Odata cu el o puzderie de cioburi se’mprastiara haotic prin toata incaperea, fiecare ciob cazand se asternea pe podea reflectand fiecare parte din magazin, pana la cel mai ascuns colt. Cunoscand lumea ce le'a’nconjurat, in tot acest timp, cele doua oglinzi, care’si daruisera eterniatea, se’nfruptara canibalic din infidelitate…refuzandu’si perfectiunea!