Osândă

Povara sentinţei apăsa pe umerii căzuţi ai lui Paul; nu mai avea timp să îşi pună întrebarea: „sunt vinovat?!” şi nu ar mai fi contat...deja stătea împietrit în faţa scaunului electric! Derularea anchetei îl zăpăcise alterându-i judecata; confunda ordinea şi veridicitatea faptelor – se amestecau cu capetele de acuzare din rândurile declaraţiilor ce se înşirau pe un teanc înalt de foi, cât era noaptea de lungă. Oboseala acumulată şi resturile de mâncare ce îi serveau drept hrană, îl aduseseră într-o permanentă stare de leşin cu frecvente momente de pierderea cunoştinţei. Să fi preferat, în acele clipe, un răgaz viclean oferit de un cancer în schimbul unei morţi bruşte?! Mai degrabă o ţigară lungă, fumată greoi, s-ar fi pretat situaţiei! Dar moartea nu are răbdare...Paul s-a înfăţişat la secţia de poliţie mărturisind că a săvârşit o faptă odioasă pentru care merita să moară. Urmând principiul că viaţa ne oferă întotdeauna prilejul să călcăm strâmb şi să ne plătim scump greşelile, toţi l-au tratat ca pe un ticălos. Nimeni nu s-a sinchisit să afle de ce anume se făcea vinovat, dar cu toate astea s-au străduit să îl supună la un tratament inuman pe măsura mârşăviei comise. După execuţie, au fost luate la mână declaraţiile lui scrise pentru a fi îndosariate. Printre multe mâzgălituri, cuvinte incoerente şi alte bazaconii desenate s-a găsit şi o însemnare mai închegată dar până şi aceasta lăsa loc de interpretări în privinţa motivului care l-a convins pe Paul că este un criminal: „Timpul, acest Demiurg antic, purtat la mâna stângă – vestitor de întâmplări; inutil în derularea evenimentelor dar totodată mulat pe îndoiala oamenilor. Nu îi putem ţine evidenţa! Nu există dispozitive capabile să înregistreze cu acurateţe un fenomen incomensurabil; trecerea timpul nu se măsoară, mai degrabă se intuieşte conform unui protocol prestabilit şi unanim acceptat. Ceasul este doar o găselniţă umană, o convenţie menită să ne fenteze, aparent firesc, în faţa unui lucru infinit! Daţi-mi timp „pe mână” şi va jur că nu ştiu cu ce să îl amestec înainte şi înapoi când El nu este decât o dispunere a morţilor noastre aşa cum Pământul serveşte doar pe post de cimitir!”

Hoţul

Să fiu cinstit cu dumneata, mai mare deranjul; la jaf mă refer, desigur! Când mă gândesc la cât mă duce acum să schimb yala, mai bine aş lăsa uşa deschisă; dacă se mai găseşte vreun borfaş să îmi spargă casa, să nu mă coste mai mult broasca decât tâlhăria în sine. S-a şi găsit de la cine să fure, taman de la mine! Mi-a răsfoit toate cărţile din bibliotecă, doar-doar aveam vârâte bancnote printre paginile vreunui roman. Cum n-a fost să fie barem de-ar fi citit şi el o pagină-două, că nu strica! Bănuiesc că m-a căutat şi la saltea, nu bag mâna în foc...fie vorba între noi patul meu este mereu răvăşit; la ce bun să îl tot aranjez întruna. Nu sunt genul de om care să stea cu banii la ciorap; majoritatea mai sunt şi peticiţi, ori rupţi prin călcâi sau pe te miri unde şi nici prea frumos nu miros. Măcar ar fi putut să se descalţe la intrare, nu să intre cu tot noroiul de afară şi ca să nu plece cu mâna goală (vorba aia) se cădea să ia gunoiul de la intrare, că doar sărea în ochi. Prost crescut, ce să mai, după ce că intri la om în casă mai faci şi debandadă. La cum privesc eu lucrurile, dacă vreodată aş pătrunde prin efracţie aş fi discret ca un amant! Pungaşul ăsta, într-un cuvânt, m-a întors pe dos. Zilele trecute m-am pomenit la uşă cu un poliţai, m-a întrebat dacă vreau să depun plângere; la vestea că n-am fost uşurat de nimic, a zis să lăsăm lucrurile aşa cum sunt că prăpădim hârtia degeaba. Nu vă mai reţin nici pe dumneavostră că aşa cum bine zice proverbul: „vorba lungă sărăcia omului”!

Morfeu

Visele nu au miros, în zadar le'am tot căutat odorul pe tărâmul somnului timp de atâţia ani; când mă gândesc la patima de a dormi ore în şir, mai că mă ia oboseala...şi pentru ce?! Doar să adulmec o dâră firavă de parfum?! La început apreciam că dacă m'aş dezmetici suficient de repede din somn aş putea simţi o oarecare mireasmă, aşa că tresăream doar-doar, poate-poate...nimic: mi'am stricat somnul până am renunţat la idee. Mi'a trecut prin cap că poate în fiecare vis sufeream de anosmie şi mă bântuia gândul că doar visele mele sunt inodore; bănuiam că ale altora poartă miresme, specifice chiar: că visele frumoase au o aromă delicată de lavandă sau poate de liliac, iar coşmarurile (în schimb) un iz greu de acetonă care îţi mută nasul. De câte ori visam urât mă aşteptam să duhnesc a teamă, că ar emana un parfum aparte (conform unui studiu) ba bine că nu! Astfel cugetam, până când să mă apuc să le miros visele altora şi ce să vezi, nimic! Cum de'am reuşit, v'aţi întreba?! Nu'i mare scofală...îţi trebuie doar un nas bun! Visam cu ochii deschişi, ca să zic aşa, să mă trezească un balsam din ţări arabe, străduindu'mă de fiecare dată să dorm prin alte locuri noi, refuzând să cred că eu pricinuiesc lipsa olfacţiei; trăgeam câte un pui de somn pe te miri unde: prin parcuri, mijloace de transport în comun, în vizite, la şcoală sau prin alte părţi unde găseam un loc prielnic să îmi trag pielea pe ochi. Am recurs să plec peste hotare ba chiar să îmi pun sub pernă diverse arome, de te miri ce, în speranţa că îmi vor parfuma somnul dar nimic! Citisem studii despre cromatica viselor, dar nu şi despre mirosul lor! Aşadar ce îmi rămânea de făcut?! Să mă culc pe o ureche?! Cum era să am răbdare când timpul trecea în detrimentul meu?! Purtam o frică în sân de o eventuală insomnie, aşa că mă umflam pe fiece zi cu somnifere din ce în ce mai puternice. În momentul în care am început să visez mai rar, mi'am spus că era timpul să renunţ la obsesie sau să mă sacrific scopului. În disperarea mea, cea din urmă soluţie rămasă a fost să mă adâncesc în somnul de veci şi să aştept...

Dor de ducă

„De când m'am însurat, schimb aşternuturile mai des; măcar cearşaful să'l înlocuiesc dacă nu ce se târăşte prin el!” mi se văita un prieten în timpul căsniciei, care durase cap-coadă, doar vreo cinci – saşe luni ş'alea trase de păr! Ce'i drept, înhămat la căruţă, sufocat de căluş şi potcovit de drum eşti doar un „armăsar” pur domestic. Pe unii poate'i alină gândul că orice necuvântătoare de pe lângă ogradă, a fost cândva o fiară sălbatică, ei bine, dar nu şi pe amicul ăsta al meu; se temea că va sfârşi din dobitoc – animal de companie, cel mai josnic stadiu pentr'un patruped – în opinia sa! Îngrozit de gând a dat bir cu fugiţii, pe nepusă masă, fără lămuriri – în stilul specific; la urma-urmei plecarea este'n sinea ei o clarificare a situaţiei! V'aţi întreba, la ce i'a trebuit însurătoare?! La un moment dat, în urma mai multor pahare şi'a justificat gestul ca fiind un impuls egocentric de posesiune, nici vorbă de apartenenţă! Norocoasa?! O femeie pe care o simpatiza de ceva vreme dar ce anume l'a motivat s'o abordeze a fost tocmai zvonul că respectiva s'ar fi culcat cu doi tipi pe care'i cunoştea; iniţial gândul l'a mâhnit dar „cu atât mai bine” şi'a spus pentru simplu fapt că şi el ca majoritatea bărbaţilor era atras de uşuratice. Scopul n'a fost de a se'ngrădi ci de'a ţine captivă o persoană şi contrar aşteptărilor tot el a fost primul care'a luat'o la sănătoasa cu tinicheaua legată de coadă. Dac'ar fi lăsat vreun bilet prin care s'ar fi eschivat de angajament, la cât de bine'l cunoşteam, probabil c'ar fi sunat astfel: „Draga mea, am plecat...mai devreme decât impunea situaţia dar să ştii că nimănui nu'i este menit să dăinuie deasupra timpului; cu toţii plecăm şi doar dac'am avea siguranţa că am nimeri în acelaşi univers poate'am fi mai răbdători. Ne este dat o singură dată să plecăm, indiferent de cine sau de ce ne depărtăm, pentru că nimeni nu s'a mai întors de acolo la fel! Cum de altfel nu poţi pleca, iar pe la jumătatea drumului să faci cale întoarsă...ai plecat, plecat rămâi! Cu toţii purtăm sub tălpi momentul plecării şi al meu mi'a luat'o înainte azi!”

Gărgăuni

În ani buni cât timp am fost cadru medical la spitalul judeţean, vă spun cu mâna pe inimă, că un singur caz (cu totul aparte) mi'a marcat cariera. Prin vara anului cu pricina, târziu în noapte, a fost adus de'o ambulanţă (în goană mare) la camera de gardă un pacient în vârstă de 27 de ani, mai mult mort decât viu; neavând istoric medical, trebuia depistată de'ndată natura comei. Pe lângă procedurile standard care se impuneau stării în care se afla, s'a decis să fie supus la un CT (computer tomograf). Rezultatul nu a întârziat să apară şi din nefericire n'a fost fost atât de concludent pe cât ne'am fi dorit. Pe "film" se observau mici şi multiple formaţiuni de formă neregulată, cu aspect tumoral; mulţi distinşi colegi s'au hazardat punând diagnosticul de cancer cerebral în fază terminală, prognosticul fiind sumbru! Totuşi părerile erau împărţite, aşa că s'a apelat la RMN. Între timp, nici sub medicaţia specifică, starea tânărului nu se ameliora şi pe unii mai pesimişti din fire, parcă'i şi vedeam pregătind bisturiul pentru autopsie. În clipa când a sosit RMN'ul cu toţii ne'am fi aşteptat să clarifice "misterul" dar iacătă că lucrurile au luat o altă întorsătură: de această dată se vedeau clar că respectivele "guguloaie" erau un fel de insecte cu aripi, multe la număr, care'şi clădiseră cuib în capul individului - creierul având aspect de fagure. După cum vă daţi seama, ne'a fost aproape imposibil să acceptăm realitatea dar cu sau fără voia noastră aşa stăteau lucrurile. Mai mult ca sigur era un caz unic în istoria medicinei. Cum ajunsese băiatul să găzduiască în cutia craniană gâzele, nici până în ziua de azi credeţi'mă că nu vă pot spune, la fel şi despre modul de intrare: c'or fi pătruns din zbor direct pe gură ori pe urechi sau pe ambele, dracu să le ia...cert este că pe un pat al spitalului zăcea un pacient cu gărgăuni în cap, iar noi cum necum trebuia să'i scoatem. Ironic este că în acele momente când "rămâi prost" până şi oamenii cu ceva în cap, cu totul altceva decât gângănii, încep să comporte într'un fel necaracteristic pregătirii lor. Câţiva susţineau că dacă apropiai urechea suficient de aproape chiar auzeai un zumzăit, semn că gărgăunii, colac peste pupăză, mai şi trăiau; să fi văzut atunci cum veneau doctorii care mai de care să'şi dea cu părerea: unii cică să chemăm un apicultor, alţii să punem la capul patului un borcan de miere doar doar or ieşi sau să aducem un stup de albine că poate roiesc. Cu siguranţă pacientul nu ar fi supravieţuit unei intervenţii chirurgicale când doar aparatele îl mai ţineau în viaţă, plus că starea începuse să i se degradeze galopant. Din păcate, spre dimineaţă, în ciuda eforturilor noastre de a'l stabiliza, s'a stins din viaţă şi toată echipa a rămas cu'n gust amar ca şi când n'ar fi făcut tot ce era'n putinţă pentru a'i salva viaţa. Pe când împingeam înspre morgă targa cu trupul neînsufleţit, am auzit în liniştea spitalului vocea unei femei care îndupleca un paznic s'o lase să'şi vadă băiatul; ajungându'mă din urmă i'a sărutat cu foc picioarele reci în bocete de jale. Seara când a venit să ridice cadavrul, am profitat de starea ei emoţională, mai temperată, pentru a'i adresa câteva întrebări. Din vorbă'n vorbă am aflat că individul venea dintr'o familie bună, şcolit, cam cu capul în nori pentru vârsta lui şi cu tot felul de idei năstruşnice, cocheta cu literatura - prozator se dorea a fi, dar fără titluri notabile. Ipohondru de când se ştia, sănătatea lui fusese clintită adesea; doamna mi'a povestit cum pe la pubertate l'ar fi găsit cu fluturi în stomac de mai c'o dădea în ulcer perforat dacă nu era operat la timp într'o clinică de'afară. Uneori îmi reproşez că mi'a lipsit curajul să'i spun bietei femei că n'am fost capabil să'i scot gărgăunii din cap lu' fisu, dar până la urmă ce vină purtam eu?! Vorba aia: cum îl creşti aşa îl ai!