Sentinţă

Moartea este un deşert, infinit, fără niciun copac de care să'mi agăţ gâtul, o stâncă de pe care să m'azvârl sau vreo gură de apă în care să'mi bolborosesc ultima suflare. Fără un punct de reper (în pustiu) încotro să'mi care paşii trupul schilod, c'o mână sumesă de ghips şi'o proteză ciuntită de carii?! Aşteptarea'i o cursă, cu dinţi mâncaţi de rugină, ce nu'mi pot sfâşia piciorul (să mă desprind) – un laţ ce nu'şi slăbeşte sau înghesuie nodul. Liniştea e o temniţă...fără strajă, gratii, ne'ngrădită de sârmă ghimpată – o văgăună ce'şi surpă malul sub încleştarea degetelor. Întunericul este'o cană de ceai, negru...îi adulmec aroma, infuzia mă'mbată, toarta mă'nconvoaie să moţăi în scobitura linguriţei. Dragostea'n mocirlă e o cârtiţă, trasează nordul cu lungimea mustăţilor şi trecutul cu dâra cozii. Printre porci pot umbla în cizme de cauciuc dar ce inutil să port mânuşi sterile când îmi plimb goliciunea prin haznaua umilinţei de a fi muritor.

Groparul

A fost un gropar ce locuia într'un sat pustiu, săpa sanţuri în cel mai apropiat oraş pentru o pâine; lopata îi era coclită şi roasă pe alocuri, fruntea cutată, spinarea gheboasă, braţele grele şi încălţările găurite în talpă. În pământ a băgat tot ce se putea: veterani, fecioare, sinucigaşi, gravide, copii, văduve; pe mulţi i'a şi slujit, că pe părinte l'a înhumat pe când era tânăr. Le'a îngropat până şi stârvurile animalelor din monotonie. De urât, fluierând dezordonat (noaptea) mai scurma câte o gaură; nu prea adâncă şi lată ci cât să încapă în ea chircit. Se temea că fără adăpost o să atârne în ciocuri şi gheare iar colţi băloşi vor roade zgomotos la oasele sale. Într'o seară pe când vântul bătea 12 noaptea şi ploaia cânta la clopot, între palmele mânjite îi pâlpâi o rugă: ''Satan, prinţ al tărâmului acoperit, apari în faţa supusului tău săpător!''. Diavolul se'nfăţisă, plictisit, sprijinind o cruce de lemn. Clănţănind cuvintele omul răzbi să vorbească: ''Necuratule, cască pâmântul să m'aşez ca în tron, scobeşte'mi mormânt cu unghiile ascuţite; primeşte'mă întru tine sol întunecat, luna să picure ceară, furtuni să'mprăştie ţărână şi să doboare copaci peste hoitul meu. Vâră'mă adânc în tenebre, damnat pe vecie şi slujitor al umbrei să fiu, dar nu'mi lăsa cavoul dezvelit!''. Satan scuipă golăneşte şi nepăsător îi spune: ''Cine sapă groapa altuia, rămâne ne'ngropat!''

Roşu

Sub un soare ce'atârnă'n paharul gol, pete de vin încă mustesc sau rujul s'a coagulat?! Pe unghii porţi oja rumenă ori pieptul meu zdrelit?! În păr ţi s'a'ncins culoarea sau pletele mi'au biciuit spatele?! Ghimpii sânilor tăi m'au despicat cu râvnă ori mă sting încet de purpură?! Între gene atârnă un asfinţit sau fruntea ta febrilă?! Ai pometele fardat vioi ori îmbujorat de sfială?! Printre buze'ţi înfloreşte'o roză sau limba încinsă de sărut?! Cu orice dâră de roşu mi'ai mângâia trupul vânăt, am să mocnesc în propria cenuşă!