Strainii

Am incetat demult sa mai dorm, dea dreptu inutil imi spun acum…banuiesc ca nici nu mai simt nevoia, momentele in care devin inconstient de propria’mi persoana imi sunt de ajuns. Simturile mi s’au atrofiat considerabil si ispita lucrurilor a’ncetat sa’si mai lase amprenta pe suprafata mintii mele…parca levitez constient deasupra mea. Percep vantu rece care’si trece degetele osoase printr’o salcie batrana si fiecare creanga emite un sunet, distinct, precum clapele unui clavir; poate chiar incearca sa’si creeze o balada pentru a se alina mai tarziu. Mirosul de muschi proaspat si umezeala acumulata’n pereti, imi da o stare de discomfort; este posibil sa m’aleg si cu vreun soi de boala – ceea ce n’ar fi bine deloc. Pamantul scormonit pe alocuri, aduce cu niste musuroaie de furnici, dar de fapt solul crud este insemantat cu morti; prezint interes si ma face sa’mi pun intrebari, adesea, doar daca o sa rasara ceva la primavara…macar cu’n deget vanat – verzuliu sa forteze cineva linia maronie. Poate doar pentru asta mai izbutesc sa tin ochii deschisi, cine stie, poate ca au vazut mai mult decat necesar, incat, atunci cand incerc sa’i inchid se deruleaza atatea sub ploape si ele refuza sa se’atinga, tandru, de toate imaginile zavorate’n ei…sa fie precum o cutie a pandorei care s’asteapta eliberata?! Daca se vor slobozi mai mult ca sigur se vor intipari in alti ochi, asa ca de ce sa nu le pastrez pentru mine, oh da…pana si’n aceste momente dau dovada de egoism - ca’ntotdeuna!
Uneori ma’ntreb…oare de ce simt nevoia frunzele sa cada gramada, le’ncearca o atractie una fata de alta, sau?! Poate definitia lor conturata se simte stimulata de cealalta si se cere ca fiind jos precum entitatea ei. Cred ca doar cele mai egoiste sunt purtate, fara destinatie, de vant. Poate sunt “impinse” de catre copac, dar dac’ar fi asa de ce totusi criminala planta n’ar raspunde pentru faptele sale si’i sunt admise atatea victime?! In unele nopti cand simt ca racoarea’mi rasuna’n oase simt nevoia sa fiu luat in brate si penele respectivului corp inradacinat m’acopera, parca simtind asta; umede fiind mi’aluneca pe trup si se opresc, undeva, dincolo de picioare si tot rece imi este dat sa raman.
Nu simt nevoia sa va vorbesc…cred ca pe majoritatea nu i’as mai recunoaste – cu siguranta nici ei pe mine, asa ca hai sa ne prefacem cu totii ca nu apartinem aceluiasi univers; desi voi o sa treceti pe la mine, cu gandu de a ma vizita…o sa’mi daruiti mai putin decat minimul necesar ca sa supravietuiesc, o sa daruiti si altora crezand ca ajunge la mine, dar nu’i deloc asa...pe zi ce trece ma privesc cu o privire exterioara mie si ma vad tot mai slab. Oare a cui sa fie privirea aia, a ta iubito? Ma poti tu privi in felul ala? Asa este ca nu poti asta?! Probabil ca este doar un corb dornic sa’mi smulga ochii din orbite si sa se’nlalte agonic spre culmile vazduhului si d’acolo sa’i scape, intentionat, si sa s’avante iar spre mine c’o viteza ametitoare, dar sa ma ocoleasca in a lor incercare oarba de a gasi p’altcineva nerabdator sa priveasca tot ce’am fost nevoit eu! O sa cada undeva, relativ aproape, dar atat de departe incat sa’i mai pot chema…si chiar daca am sa reusesc o sa faca abstractie de rugile mele si’si vor orienta privirea’n noroiul dens si plini de mocirla se vor resemna sa mai ma caute, pe mine sau altceva. S’acum spuneti’mi voi strainilor, credeti ca mai pot rabda?! Mai pot mocni launtru de focul ce ma mistuie necontenit?! Dac’aveti cea mai vaga banuiala ca mi’am savarsit pedeapsa…intorceti’va din drum – dar cand o faceti, daca v’am convins, nu uitati sa puneti capacul!