Scrisoare către expeditor

Azi te’am văzut doar fugitiv; silueta ta a mărşăluit rapid pe lângă trupul meu. Cu siguranţă iar nu m’ai remarcat - fizic nu părăsesc tiparul…caută excentricul în altă parte. Ţi’am găsit privirea tocmai la plecarea (din localul ăla împuţit). Mă gândisem toată seara că nu’mi va fi dat să te revăd şi deja’mi schiţasem în minte o proză scurtă, dramatizată în mod natural, despre cum o să’nfrunt acasă acel “eu” ce’aparţine ţie. Nu eram însă sigur care variantă era mai prielnică (ce ipocrit sunt) normal că vroiam să’ţi mai pot admira perfecţiunea, dar să te văd lângă mine nu’n harababura străzii, tu căutând cu totul altceva decât chipul meu pălmuit de vânt. Ar fi fost asemenea fluxului care se’mpotriveşte să ude uscatul spre încăpăţânarea infantilă a mării. Dar nici cea mai bogată imaginaţie a ta n’ar putea sesiza vreodată o singură literă aşternută de mine! Doar dac’ai putea auzi sunetul pe care’l scoate foaia când te creionez seară de seară…poate el să facă asta?! Poate face un stilou să plângă cu lacrimi de cerneală?! Tu nu realizezi cum te’aş gusta cu măsură…picătură cu picătură şi mi’ar fi destul să mă’mbăt zilnic. Ce pricepi tu din toate astea, când mulţumirea’ţi de sine sălăşluieşte într’un incapabil – imun la tine?! Eu mă otrăvesc cu veninul tău şi el, nepăsător, îl degustă ca p’un vin nobil – cu guri mari să te consume. La dracu cu pozele, chipul tău nu merită să fie înrămat…toţi ar trebui să sfiească de gândul îngrădirii tale – cum să’ţi delimiteze orizontul atât de libertin pe care’l porţi trufaş ca pe’o medalie. Te’am surprins d’atâtea ori cu ochii, declanşându’mi ploapele să te surprind aşa cum eşti tu (frumoasă)…dar nu te pot aşterne…niciun pictor nu este demn de portretul tău. Cum poţi fi tu, oare, atât de frumoasă?! Îi urăsc pe toţi, enorm, doar pentru gându că eu nu sunt singurul care te vede în acest fel. Ai fi în stare să’mi sorbi cantitatea de lichid din creier ca să mă laşi inert în lumea ta?! Cu siguranţă că nu!
Mai bine’ai muri…eşti tu demnă de mine?! Care pe care nu se merită?! Eu ce sacrific pentru tine timpu p’un altar care zilnic este tot mai bătrân sau tu care cauţi să te’mbraci, la fiecare ieşire din casă cât mai frumos ca să nu’ţi fie, iubitul, de urât?! M’ai condamna, poate – că mai ştiu eu ce nevoi nu’ţi împlinesc…proasto, ce’aş mai putea îndeplini când eu sunt ochii care privind oglinda te fac să fi aşa frumoasă?! Te’aş îngropa în ale mele cuvinte şi’n al tău mormânt ai deveni o carte, cu coperţi de pământ, pe care doar eu s’o tălmăcesc; sunt egoist, da…cum să te las pe mâna la toţi analfabeţii, în a lor încercare stupidă de a te citi pe caractere?! Numai eu pot da înţeles fiecărei literă întipărită pe trupul tău…