Inmormantare

Pantofii se urmareau unul pe celalalt, incet, pitindu’se in mazga ce’mbraca drumul. Era o liniste dureroasa, ti’ai fi dorit ca cel mai fin sunet sa zguduie din temelii urechile rosii modelate de frig. Dar gata...se pare ca urmarirea a luat sfarsit, pantofii dadeau semne ca s’au gasit si se aseaza unul langa altul pe locuri vecine ca la un spectacol. Primitor cu “usa” deschisa astepta o groapa, in partea dreapta a ei salasluind, ca o femeie batrana adusa de spate, o gramada de pamant.
Era inmormantarea lui Karl, un baiat fara familie de numai 20 de ani care s’a sinucis si neputand primi obiceiuri crestine era condus la o groapa comuna de cativa vecini care de cateva zile, desi era o toamna tarzie, nu mai puteau suporta mirosul care care se plimba nestingherit in afara camerei acestuia. C’o miscare energica este apucat cadavrul descoperit de catre un ins si’l catapulta din caruta exact in groapa, cazand cu fata in sus. Decedat de cateva zile, trasaturile baiatului erau inca bine conturate. Fata’i era slaba incepand cu o barbie ascutita, buzele desi vinete pareau carnoase iar nasul purta urma unei lovituri mai vechi, probabil, fiind usor curbat. Karl murise cu ochii deschisi si vecinii considerasera deranju mult prea mare incat sa’i inchida. Ochii erau de culoarea pamantului, plouat, avea gene puternic arcuite si sprancenele aproape impreunate care’i faceau chipul sa para incruntat, cu toate ca trasaturile acestuia nu erau inca maturizate. Un individ apuca lopata ruginita prinsa de caruta si’o’nfipse puternic in gramada de pamant de langa groapa…zacu acolo 2 secunde, timp in care mai apasa pentru a o impinge mai bine, dupa care scotand lopata se pregati s’o arunce peste cadavru; in acelasi timp o vecina, careia in murise si ei un baiat cu ceva timp in urma, izbucni in plans. “De ce ma plangi tu straine?!” se auzi o voce care’i facu pe toti sa’nfrunte o stare de maxima tulburare…lopata cazu’n noroi pleoscaind, a fost primu sunet mai strident resimtit de persoanele de fata.
“Cum poti fi trist de tristetea altuia?! Oare cum ii poti pretinde cuiva ca’i intelegi si’i impartasesti suferinta?! sunteti doar niste muritori patetici, uitati’va in jurul vostru sa vedeti in ce va transformat dorinta voastra oarba de a trai, ati devenit sclavii orbi ai unei aspiratii de a exista, viata vesnica, in care va obligati neincetat sa credeti; Cu ce drept ma plangeti voi pe mine…eu care m’am dovedit superior voua sinucigandu’ma?! Crestinismul vostru nu reprezinta nici cel mai infim impediment in calea suferintei unui om care s’a privit toata viata cu sila si compatimire tocmai din cauza celor ca voi, semenii sai. Nu sunteti decat o gramada de egoisti…plangandu’ma pe mine nu faceti nimic altceva decat sa va plangeti pe voi si’inmormantarile voastre, tentativele esuate ale vietii vesnice!”
Toti cei prezenti, stupefiati, priveau lopata care li se adresase in tot acest timp. Stateau nemiscati, niciunul nu scotea niciun sunet, daca piepturile lor incovoiate, de ploaie, nu s’ar fi miscat ritmic ai fi zis ca au murit. Dar contrar aparentei lor de statui, intr’o clipa se napustira toti asupra lopetii, aruncand’o in groapa langa Karl, si cu miscari disperate ale mainilor isi infigeau salbatic degetele in pamantul ud, s'acoperind groapa...tot orasul incepu sa planga!