Reversul medaliei

Parcă şi azi îl desluşesc lângă mine pe „ăl” bătrân cum îşi pregătea el din capul mesei (metodic) – la'ntrunirile de familie, neuitatul monolog, aranjându'şi vocea dogită cu o tuse behăită şi'o flegmă aţoasă azvârlită'n batistă: „Ehe, taică, ce'ţi mai e acum şi cu lumea asta brambura...ca să zic aşa...când eram în război niciun camarad nu punea preţ pe decoraţii, le'ar fi pus (oricând) miză la zaruri sau ar fi renunţat la ele pentr'o ţigară. Adevărul este că nu erau la mare căutare în prima linie şi doar cei care nu luptau pe front preţuiau medaliile; se făleau cu ele în permisii, cu toate că învârteau (pe la bucătărie) în supa lungă până'i lua cu ameţeală. Mai ales că printre soldaţi nu'ţi confereau niciun merit, poate chiar ţi se mai strecura şi câte'un bocanc în cur dacă circula zvonul că te'ai interpus în bătaia puştii pentru vreun superior. Dacă nu le valorificau (în fel şi chip) mulţi nu şi le'ar fi însuşit. Până la urmă cum puteai purta la'naintare, o limbă de metal ieftin, mai ţanţoş (cu pieptul înainte) decât capul de pe umeri?! Comparativ cu sufletul pe care'l înfulecai lacom la fiecare secundă, se clasau ca premii de participare sau mai pesimist privindu'le...de consolare! Şi'ţi spun nepoate...toţi veteranii cu podoabe în colţuri (ajustate pe gulerele clefăite de molii) etalează în mijlocul de transport în comun - sau în parc, la şah, stafii ruginite. Motivarea prin tinichele era limpede în cercul celor slabi de înger; totuşi, răsplata pentr'un ordin, căra doar un tremur de recunoştinţă, fragil, datorat şansei de moment a supravieţuirii! S'o spun p'a dreaptă, cel mai de preţ medalion agăţat de gât era o schijă ce nu'ţi spărgea pieptul şi i'aş întreba pe mulţi la ce bun să'ţi atârni insigna de cravată dacă tragi după tine un picior de lemn?! Eu pentru a sublinia mai degrabă povara ananghiei aş apleca'o de proteza sau de cârja cu care calc pieziş, dar cum reversul medaliei nu este bibilit...” Ofta adesea bunicul - părând obosit, niciodată ducându'şi la bun sfârşit povestirea, terminând mereu prin a spune: „Şi când o fi...până acolo să mă duceţi, dacă nu...să mă'ngropaţi în fundul curţii, ca pe'un soldat necunoscut, printre răsaduri!”