Osândă

Povara sentinţei apăsa pe umerii căzuţi ai lui Paul; nu mai avea timp să îşi pună întrebarea: „sunt vinovat?!” şi nu ar mai fi contat...deja stătea împietrit în faţa scaunului electric! Derularea anchetei îl zăpăcise alterându-i judecata; confunda ordinea şi veridicitatea faptelor – se amestecau cu capetele de acuzare din rândurile declaraţiilor ce se înşirau pe un teanc înalt de foi, cât era noaptea de lungă. Oboseala acumulată şi resturile de mâncare ce îi serveau drept hrană, îl aduseseră într-o permanentă stare de leşin cu frecvente momente de pierderea cunoştinţei. Să fi preferat, în acele clipe, un răgaz viclean oferit de un cancer în schimbul unei morţi bruşte?! Mai degrabă o ţigară lungă, fumată greoi, s-ar fi pretat situaţiei! Dar moartea nu are răbdare...Paul s-a înfăţişat la secţia de poliţie mărturisind că a săvârşit o faptă odioasă pentru care merita să moară. Urmând principiul că viaţa ne oferă întotdeauna prilejul să călcăm strâmb şi să ne plătim scump greşelile, toţi l-au tratat ca pe un ticălos. Nimeni nu s-a sinchisit să afle de ce anume se făcea vinovat, dar cu toate astea s-au străduit să îl supună la un tratament inuman pe măsura mârşăviei comise. După execuţie, au fost luate la mână declaraţiile lui scrise pentru a fi îndosariate. Printre multe mâzgălituri, cuvinte incoerente şi alte bazaconii desenate s-a găsit şi o însemnare mai închegată dar până şi aceasta lăsa loc de interpretări în privinţa motivului care l-a convins pe Paul că este un criminal: „Timpul, acest Demiurg antic, purtat la mâna stângă – vestitor de întâmplări; inutil în derularea evenimentelor dar totodată mulat pe îndoiala oamenilor. Nu îi putem ţine evidenţa! Nu există dispozitive capabile să înregistreze cu acurateţe un fenomen incomensurabil; trecerea timpul nu se măsoară, mai degrabă se intuieşte conform unui protocol prestabilit şi unanim acceptat. Ceasul este doar o găselniţă umană, o convenţie menită să ne fenteze, aparent firesc, în faţa unui lucru infinit! Daţi-mi timp „pe mână” şi va jur că nu ştiu cu ce să îl amestec înainte şi înapoi când El nu este decât o dispunere a morţilor noastre aşa cum Pământul serveşte doar pe post de cimitir!”

Hoţul

Să fiu cinstit cu dumneata, mai mare deranjul; la jaf mă refer, desigur! Când mă gândesc la cât mă duce acum să schimb yala, mai bine aş lăsa uşa deschisă; dacă se mai găseşte vreun borfaş să îmi spargă casa, să nu mă coste mai mult broasca decât tâlhăria în sine. S-a şi găsit de la cine să fure, taman de la mine! Mi-a răsfoit toate cărţile din bibliotecă, doar-doar aveam vârâte bancnote printre paginile vreunui roman. Cum n-a fost să fie barem de-ar fi citit şi el o pagină-două, că nu strica! Bănuiesc că m-a căutat şi la saltea, nu bag mâna în foc...fie vorba între noi patul meu este mereu răvăşit; la ce bun să îl tot aranjez întruna. Nu sunt genul de om care să stea cu banii la ciorap; majoritatea mai sunt şi peticiţi, ori rupţi prin călcâi sau pe te miri unde şi nici prea frumos nu miros. Măcar ar fi putut să se descalţe la intrare, nu să intre cu tot noroiul de afară şi ca să nu plece cu mâna goală (vorba aia) se cădea să ia gunoiul de la intrare, că doar sărea în ochi. Prost crescut, ce să mai, după ce că intri la om în casă mai faci şi debandadă. La cum privesc eu lucrurile, dacă vreodată aş pătrunde prin efracţie aş fi discret ca un amant! Pungaşul ăsta, într-un cuvânt, m-a întors pe dos. Zilele trecute m-am pomenit la uşă cu un poliţai, m-a întrebat dacă vreau să depun plângere; la vestea că n-am fost uşurat de nimic, a zis să lăsăm lucrurile aşa cum sunt că prăpădim hârtia degeaba. Nu vă mai reţin nici pe dumneavostră că aşa cum bine zice proverbul: „vorba lungă sărăcia omului”!