The end

Se moare la grămadă, iar cum grămada cere vărf se moare claie peste grămadă! În fond se moare oricum! Dar cel puţin înainte (vinovat fiind de viaţă) parcă mureai mult mai estetic...cu stil, aş putea spune! Mai o ghilotină, mai o ardere pe rug şi lista poate continua. Captivant este că străbunii noştri născoceau tot felul de metode, contemporanii însă sunt mai umani. În prezent nu se mai moare de bătrâneţe, orice exitus poartă un diagnostic medical. Omul modern îşi aşteaptă, resemnat, decesul în funcţie de etaloane. Ne prăpădim ca dup'un tipar, după criterii de vârstă, sex, vicii! Nimic autentic...din ce în ce mai rar indivizi care abordează sfărşitul altfel şi nu ştiu pe voi dar pe mine (câteodată) m'apucă aşa o stare, că'mi vine să nu mai mor!

Moştenire genetică

La umbra arborelui genealogic îmi răsfoiesc frunză cu frunză ADN'ul! Mă fac aproape crăci şi dau peste'un Creangă: „Ăsta sigur nu'i d'al meu!” afirm convins şi'mi văd de treabă. Continui să beau şi hop mă uit că'n chilot, i s'a copt fructul pasiunii unei verişoare. „Ce poamă!” exclam cu gândul la incest, convins că tot tre' să fie un sâmbure de adevăr acolo şi dacă nu'l pot culege, măcar s'o deflorez! Mai jos dau peste Gina Rădăcina, o tuşă, pe care de când o ştiu cată un sol fertil; ea este'un rod dar mare ghinion cu'n nărod de fiu născut din flori! Dar ş'aşa rămâne o dulceaţă zaharisită! „Bă eşti copac?!” vorba lu' unchiul Ion, bărbat bine – falnic precum un stejar dar prost ca lemnul ud, a pus neamul pe jar când şi'a vărsat focul în toată casa, că nu ştiu ce pizda ţigăncii nu'l voia! Până la urmă, dă'l dracului de cămin, bine că n'a băgat romi în familie! Iar eu, în vârful copacului, încoronat de nebunie (pe dinafară frumos şi'năuntru găunos)...dar vorba aia, nu există pădure fără uscăciune, darămite un arbore genealogic!