O duminică de iarnă

Uneori mă copleşeşte iarna, ca şi azi când am simţit singurătatea mea ca fiind mai pustie decât în alte dăţi...poate că erai plecată la piaţă sau o grea pânză de păianjen lenevea peste tine şi nu te'am sesizat; nici respiraţia ta nu mi'a şoptit nimic, la ureche, spre dimineaţă (ca d'obicei)...niciun singur sunet, care să mă facă să mai rămân tolănit o vreme. Am ieşit să mă plimb prin mirosul de cafea şi omletă ce se năpustea afară, prin geamurile gătite de condens şi aleea pe care păşeam îmi părea deja ghiftuită (ca şi mine). Năruiam straiul de fulgi, depus azi'noapte, cu forfota bocancilor mei încercând să scotocesc printre ei în căutarea (urmelor) paşilor tăi, convins că undeva dedesubt...se află acolo. În zadar, prea multe dâre se'nşirau în faţa mea şi nici măcar numărul pantofilor tăi nu'l ştiam.
Mereu mi'am spus că nu eşti a mea! Şi când privirea ta va trece prin mine o să mă duc să te aşez, exact, unde te'am găsit...pe plaja pustie pe care se vedeau urme, proaspete, de scoici sfărâmate de tălpile mele goale ce scofâlceau nisipul argintiu. Dar acum este iarnă! Ar însemna să te ucid cu decizia mea...rămâi sub aşternut (dacă eşti acolo) şi'am să mai colind oraşul, pe străzile cu iz olfactiv în timp ce tu modelezi (cu şablonul chipului tău) perna; să nu uiţi la plecare să'mi aşezi, pe ea, câteva fire de păr cu care s'agăţ în brad sticlele de alcool consumate împreună. Ce stupid, îmi tot închipui că eşti încă prizoniera somnului (întemniţată riguros în cearşaf) când poate te'ai smuls din pat cu mult înaintea mea, pentru a prinde între ploape primii fulgi rătăciţi, îngrijorată să nu se topească altundeva decât în ochii tăi reci.
Încerc să mă pierd şi să mă conving că zăpada nu cade ci eu dau năvală peste dânsa...că legumele după care poate'ai plecat sunt deja degerate ca şi mine, stau în rafturi (reci) precum la morgă. Am omis să trec, azi, pe la aprozar, să cântăresc cantitatea din tine...necesară, amestecului meu domestic din care mă hrănesc zilnic şi'ncep să cred că doar ochii tăi ce emit vitralii de imagini mă siluiesc să privesc omătul ce chinuie (ca un tiran) piesajul.
Mă'ntorc şi bat la uşă (degeaba)...am cheie...înaintez emotiv, calc blând să nu las amprente sonore...smulg aşternutul şi'l arunc pe podeaua bătătorită, răvăşesc totul şi în adăpost ce găsesc?! O sacoşă de măruntaie vii ce pare proaspăt adusă de la piaţă! Dar unde eşti tu?! Cine este această străină dibuită?! Nu'ţi recunosc simetria, obscurul păr negru, pielea ta ca de chiciură, ochii castanii şi sânii ascuţiţi ca doi ghimpi; urlă grav tăcerea'n mine...nu, nu vreau să trezesc dihania şi mă'ncearcă o dorinţă abisală de a muri chiar în acest moment! Păşesc afară, mă orientez confuz, spre piaţă...ajung şi gonesc printre tejghele întrebând nebun: „Cine o are pe ea?! Cine o are pe ea?!”

Fuga

Alerg...alerg, atât de iute, încât pot să'mi adulmec respiraţia uscată – gâfâită, sacadată în piept, ritmic precum un pas de defilare. Pământul scormonit în urma mea, fecundat de lacrimile frunţii, mă pedepseşte crispându'şi fermitatea şi'mi căptuşeşte tălpile cu bătături. Fug departe, unde?! Până când această potecă împăturită graţios în mărăcini îmi va jupui picioarele sau pretenţia mea impulsivă de'a ajunge cât mai departe, va înceta. Maratonul elanului meu cabalistic, galopează atletic peste ruinele traseului întâmpinat preluând ştafeta la fiecare pas ce mă poartă (întruna) cât mai haotic. Să'mi domolesc zorul?! Cum aşa, când tocmai acesta îmi grăbeşte hăituirea ţicnită. Gonesc, acum p'un plai gol, cu iarba rumegată scurt de orătăniile ce stau în cerc...iar ploaia ce'mi flagelează faţa precum un bisturiu, alungă vitele înţesate de dezgust, ce stau cu capul plecat de parcă aşteaptă să fie decapitate.
O tulesc de'a mea augustă umbră, ce mă urmăreşte ca o pelerină, pe oriunde cotrobăi, deşi încerc să scap de dânsa, se dovedeşte a fi o atletă capabilă. Simt fluenţa fiecărei vene din trup ce se zbate în mine precum un vierme retezat. Suflul meu amplificat de iuţeala paşilor şi cadenţa lor mă găsesc (zorit de vânt) colindând pustiul, tratându'l intim, îmi divulg lui foşnetul nărilor în aplauzele frunzelor, aclamate de copacii ce le mână. Mă simt machiat de salinititatea transpiraţiei, o statueta de ceară îngrijorată de căldura soarelui ce'i va mototoli desăvârşirea...dar cu lăsarea serii, categoric, o să mă rătăcesc...în meandrele refugiate de privirea ofilită a ciclopului ce pluteşte pe întinderea cerului oceanic cu sclipiri palide de corali; pădurea o să mă plesnească crud cu a pomilor cravaşă îndemnându'mă să nu mă mai car prin potopul de plante ce mă ispitesc să mă opresc, întinzându'şi după mine falangele (cu unghii lungi, de frunze veştejite)...dar eu trebuie să continui prin a'mi comite decizia...n'am să'mi potolesc goana alienată! probabil (că până la urmă) am să şi omit pentru ce atâta larmă...poate că acest gând este şi scopul deciziei pe care o aştept...să'mi temperez liberarea mea animalică de antilopă vânată.
Bănuiesc că alerg de ceva vreme, îmi simt acum faţa adăpostită matern, de'o barbă deasă, împotriva vântului ce răsuflă vioi. Mă gândesc că ar fi realmente funest, ca din „sens opus” să întâmpin cu privirea un alt fanatic al sprintului şi în velocitatea paşilor să ne compătimim (din priviri fugitive) avântul, fără a schimba impresii verbale despre starea deplorabilă pe care o parcurgem frenetic. Nu ştiu dacă aş marca evenimentul ca fiind benefic dispoziţiei actuale, un act de caritate etalat pentru a nu socoti o gafă faptul că nu sunt privilegiat de postură...cert este că imensitatea traseului mă tulbură şi la fiecare pas mă văd doborât de truda ce se adună magnetic peste a mea chemare pe care n'o pot împiedica.
Harta mea, bănuită, s'a dovedit a fi sinistră, orientativ, eu mimând traseul pe alte cărări - printr'o fugă haotică ce mă sufocă precum o cravată de sfoară; nu'mi era destinată mie! A fost trasată pentru alţi ochi capabili s'o urmeze, exact...(în ciuda inexactităţilor indicate) ei puteau dibui o destinaţie indiferent de împrejurare. Eu nu sunt un semen, instruit, din eşantion ci doar unul ce străbate clepsidra descendent, îngrămădit de fiecare grăunte de nisip. Din egoism am pipăit'o vizual, crezând că dacă o urmez voi evada, dar salvarea mi s'a dovedit a fi fatală (bântuind acum neîncetat)...aşa că data viitoare când vă mai imaginaţi scăparea, s'ar putea să aveţi (deja) în suflet, pustiul pe care'l căutaţi...

Gânduri reci

Frigul (în comparaţie cu celelalte intemperii, ale tale) nu'mi pare uman, se simte răceala indiferenţei lui, dispreţul expus cu care se'ngrijeşte de mine...îmi reduce sfioasa goliciune...striveşte poziţia mea trufaşă cu care te abordez. Gerul tău este barbar, precum doi ochi ce nu pot plânge decât cu fulgi de nea pe umărul meu drept.
Ştiind că nu te pot îndupleca pentr'o clemenţă, încerc să mă acopăr cu straiul peticit al trecutului, cugetând că negura ambiţiei tale matinale nu se va împrăştia în ceasurile ce'şi vor picura secundele peste trupul meu ticsit. Dar până şi geamurile tind să te mascheze, în aburi groşi, fasonaţi, de mâinile tale dibace ce sculptează ziua într'o cameră cu draperiile coborâte.
Răceala ta mă stârceşte sub atingerea unghiilor sidefii, precum ţurţurii, ce'anină prelung p'al meu piept. Sentimentele mele nu pot luneca pe patinoarul trupului tău degerat, devin infirme, îşi pierd echilibrul, zguduitor se sfărâmă; gheţarii acoperiţi de ploapele tale ezită să mă privescă şi când o fac îmi dau frisoane şi'o ceaţă ghemuită se depune paşnic peste doleanţele mele de moment ce te caută prin chiciura de intenţii platonice.
Zâmbetul, îmbrobodit în buzele livide, păzit riguros de adierea suflului tău, mă chinuie fantastic precum ghemul de sunete şi culori (uneltele de tortură ale simţurilor mele) la fel ca şi degetul tău mic ce mă gâdila uşor în palmă când şifonam împreună mocheta de muşchi căptuşită de promoroacă.
Privind prin aburi, ce'a mai rămas din imaginea tabloului tău pe care'l porţi pe acelaşi perete...acelaşi cadru cu tine pe acelaşi zid, dispus printre aceleaşi cărămizi ale altui bloc...realizez toată nostalgia ta ca fiind doar o rentabilă escrocherie imprimată pe un omăt palid.

Doi ochi infirmi

“Fulgi de vată cădeau din tavan asupra mea, galoşii şleampăţi (cu’n număr mai mare) m’au purtat spre uşa care scârţâie doar când o deschizi. Umbra oacheşă a camerei şi’a încruntat sprâncenele când am alungat’o (pentru un scurt moment) c’o surdă rază de lumină, mascată mai apoi de statura mea. Fredonam în gând o partitură domoală din care săream note şi în urechea altora, probabil, suna a capodoperă. Universul pereţilor se furişa, de mine, sub ferecatul constant al ochilor mei; simţeam umezeala lor undeva în sus pe gât ca un ghem de lacrimi ce se menţinea acolo c’o voinţă zdravănă. Ingredientele tăcerii dăduseră în clocot, bule de singurătate se revărsau impetuos pe toată podeaua, constrâns, le călcam sub pocnituri de oroare – schilodite de picioare împrăştiate, ascultându’le ultimul răcnet din viaţa lor mută purtată în sfere de linişte.
Secundele se azvârleau, pe rând, sub neliniştea rotativă a ceasului...părea că timpul a obosit să se (tot) plimbe, odată cu el, boleam doborât pe unde nimerisem şi o mare indolenţă trona peste mine. Întrebările, ca şi scormoneala răspunsurilor, mă stârpiseră şi vegheam într’o placidă acalmie. Ca o cărtiţă amestecam solul (nefertil) al amintirilor în neclaritatea amneziei mele, tot săpând printr’un trecut şi prezent relatat prin imaginile altor ochi. Tăiam cruciş pământul pentru al meu mormânt şi duritatea lui se tot îndârjea, spunându’mi parcă să’mi caut locul în altă parte...departe în solitudinea mea.
Fecioria întunericului descinsese, coborând succesiv treapta zilei – ce se dosise îngrămădită sub cuvertura patului meu; mă simţeam ostenit, să’mi mai las amprenta pe fiecare literă...doream să mă întind cât mai difuz pe un aşternut dezordonat, pe care alte trupuri l’au schimonosit pentru a fi comod. Nevralgia gândurilor mele insista asupra timpului ofilit şi petalele prezentului îmi cicatrizaseră pe faţă un zâmbet contrafăcut. Fumul se năucea ascendent prin genele mele spre înăţimea lăcaşului ce se arăta prea’nalt pentru pretenţiile mele de basorelief. Întinzând pe suprafaţa oglinzii chipul meu trudit (de gazeta asfaltată a oraşului pe care o silabisisem pe drum cu limba mergătorilor) m’am simţit plictisit să mai alunec, patinând pe cioburi, spre alţi ochi de gheaţă.”
Să tănjesc dup’un sfârşit identic?! Absurd...fiecare clipă îşi are propriul fine, diferit, precum (galbenul scofâlcitor) al frunzelor sau al picăturilor de ploaie ce plonjează competiţional spre ariditatea călăului lor ce mă acoperă grijuliu.

Delir

Mă crezi nebun?! Încă nu răspunde!
Nu cu mult timp în urmă obişnuiam să adorm cu mirosul dragostei în palme când iubeam, dar această fantezie proprie s’a degradat puţin câte puţin ajungând doar un gând frumos pe care mi’l mai aduc uneori aminte. Nu consider că sunt incapabil să iubesc, iar, doar că felul în care o fac este diferit; de câte ori păşesc pe stradă mă îndrăgostesc, mă despart, iubesc, urăsc, sunt iubit, amant, văduv şi toate aceste ipostaze pentru necunoscute…pentru tine rămân oare acelaşi, iar “ele” doar o bucată de lut pe care o făuresc conform închipuirilor mele?! Probabil că nu, pentru că acelaşi statut, parcă, l’ai avut şi tu…doar că suveranitatea mea sentimentală ce’a permis ca umila ta persoană, mediocră de altfel, să poposească lângă mine a reprezentat tot un gest al cotidianului meu petrecut în furnicarul oraşului.
Când tânjeam, înainte, să te am lângă mine mi’aş fi subţiat pielea tot atingând’o p’a ta (să mă demasc de epiderm) pentru a mă îmbiba cu secreţiile feminismului tău, superficial – născocit ca să te integrezi în imensitatea lanului de plete purtate maiestuos de alte surate. Şi nu mă răvăşea că trebuia să mă complac benevol circumstanţei, căci deficitul persoanei tale îmi încleşta inima şi cu fiecare petală de sânge ce era pompată simţeam cum se ofilea.
Totul a devenit acum o utopie…nu vreau să mai satisfac ritualul de împerechere, să devorez alte trupuri amărui (îndulcite de afecţiunea mea) pe care să le părăsesc apoi lângă mine, în cearşafuri, imediat ce mi’am îndeplinit menirea de semen impecabil. Frumuseţea cu care te îmbrăcai odată, s’a scămoşat şi pare acum a mai multor mâini; materialul ei delicat s’a lăbărţat şi’ar trebui să te sfieşti să’l mai porţi. Rădăcina matinală din care se’nalţă ziua n’o să te mai găsească lângă mine…de azi n’o să mai încerc să caut diferenţe între frunzele marelui copac din care ezit să mă precipit.
Pentru vanitatea ta, ştiind că eşti dornică să răspunzi, revin asupra întrebării: mă crezi nebun?! Şi eu pe tine…

Tramvai

Evantaiele muierilor se mişcau ritmic sub fâţâiala ochilor mei ce nu aveau stare…te regăseam în fiecare chip pe care’l aţinteam insistent la deschiderea supusă a uşilor de tramvai printre care un nou torent de tine făcea paşi mărunţi spre gândul meu. (Tot) coborai şi urcai la prima încăt îmi devenea apăsător să’mi mai notez pe ultima filă a memoriei mele un număr exact al persoanelor pe care mi’aş fi dorit să le am în molipsitoarea lipsă a ta. Prin ultimul geam am început să las dâre de iris spre locul unde siluetele noastre au întârziat sub umbra blocurilor cu halucinant de multe etaje. Plecam silit, sub condiţiile impuse prezentului nostru limitat şi nici portretul altor fiinţe frumos mirositoare, ca şi tine, nu’mi ameliorau starea înţărcării mele provizorii. Te rătăceam adeasea din gând în infidelitatea de care te suspectam fără un motiv concret ci doar pentru faptul că nu te puteam intui, în acel moment, fizic lângă mine. Mă ardea toropeala aglomeraţiei intensificată de ora ceasului mereu aleasă cu câteva zile înainte, fără a se ţine cont de prognoza ce se anunţa nefastă întălnirilor noastre reci, în care amândoi ezitam să ne dezicem de frământările intimităţii noastre.
Conducându’mă deliberat altundeva, mă vedeam în stare să te bruschez, apucându’te violent de gură, şi să ţip în tine tot ce simţeam în glas şi nu’ţi puteam spune. Anesteziat de absenţa ta şi rămas în hibernare, cu spectrul tău înţepenit în amintirea mea, mă simţeam inofensiv în faţa numeroaselor ore de pe întinderea ceasului încăpăţânat, împotriva pretenţiilor mele de moment în care tânjeam bolnăvicios să fiu îngrijit de ipostaza inoportună a chipului tău. Am coborât cu două staţii înainte de capăt, tu nu…de altfel nici nu te’ai urcat vreodată, ai rămas tot acolo aşteptând să te măgulesc c’o altă adunătură de schije din fantezia mea ce erupe ori de câte ori, constrâns, mă izgonesc departe de tine.

O altă filă de jurnal

Ar trebui ca pe acestă foaie să las impresii, dar neîmplinirea care mă hărţuieşte se va arăta prevalentă în rânduri. Să aloc cuvinte noi „carierei” ar fi o irosinţă nejustificată, tot ce pot spune...este doar că mi’a oferit oportunitatea să adulmec anumite trăsături caracteristice fantomelor ce aparţin cotidianului muncitoresc. Nu a trecut mai mult de o săptămână şi deja simt că mă zvârcolesc în plasă, afundându’mă departe de luxul lipsei mele de ocupaţie (poreclită de unii)...adevărata denumire fiind nedegradarea eului meu. Când începi să te familiarizezi cu necunoscuţii din mijlocul de transportul în comun, pe care întâlnindu’i zilnic (parcă) simţi nevoia să’i saluţi politicos, nu eşti departe de uitarea de sine.
De multe zile, cuvintele nu s’au mai adunat într’o formă literară şi atunci când o fac mă aflu într’un mijloc de transport în comun – simt că devine o parte din mine; nu, nu mă mai aflu ameţit la biroul meu incomod care cu fiecare pahar consumat mă invita să’mi plec capul pe dânsul. Acum totul stă altfel, până şi cantitatea de alcool s’a diminuat apreciabil, amorţeala bahică fiind înlocuită de ora timpurie a ceasului. Mă răsplătesc admirând, fugitiv, între staţii (stafia mijlocului de transport în comun) frumuseţea rară – matinală, a unei fete care (probabil) s’a trezit cu mult mai devreme decât mine pentru a se dichisi, sau poate este doar frumoasă („doar frumoasă”...ce jignire) când asta este tot ce’mi mai dezmiardă chipul uşor bulbucat de băutura, pe care mă constrâng (în fiecare seară) s’o consum...în nădejdea că’mi va acorda desfătarea de altă dată.
Furnicile, de la metrou, ce trec pe lângă mine’n grabă şi pe care evit să le stâlcesc, ar trebui să’mi fie recunoscătoare…că tot eu sunt acela care le ocolesc acrobatic, fâstâcindu’mă pe picioare ca o balerină cu dureri de gleznă şi mă aflu în ipostaza, ingrată, de a fi îndurător cu ele când aş putea să mă năpustesc asupra lor…să le molestez aşa cum încearcă ele să facă fiind conduse de fiorul muncii, ce le poartă haotic prin oraş. Harta comunităţii fiind memorată şi tipărită profund sub epiderm, mulţi se deplasează mecanic, familiarizaţi cu peisajul…se dezmeticesc doar la destinaţie. Încă dorm deşi sedaţi de cafeaua cu efect placebo, pe care se reped s’o soarbă fierbinte în zorul ceasului fentat cu câteva minute.
Să capturez aceste deprinderi, tocmai eu care credeam că pot rămâne neîntemniţat…să mă disting de buluc şi să’i asemui însuşiri repudiate, pe care să le spulber precoce la stadiul lor de miraj?! Afirm cu remuşcare că nu am izbândit şi sper ca măcar tu să reuşeşti să nu fi sedus de minunea unor chipuri încântătoare ce te privesc dimineaţa (hipnotizându’te să urmezi calea labirintul)…şi să striveşti, fără căinţă, insectele din jurul tău, dar mai presus de toate să’ţi menajezi firea de oribilul citadin loc căruia îi plăteşti tribut cu propria persoană!

Scrisoare către expeditor - despărţirea

Şi iată’mă (iar) în ipostaza de a face cunoştinţă cu singurătatea; mă voi prezenta ei, ca de fiecare dată politicos – ba chiar am să’i întind şi mâna, îmi voi spune numele (complet) şi voi începe să mă spovedesc ei...am să’i vorbesc (ca de fiecare dată) despre mine, sper că nu este sătulă să tot încerce să mă asculte; timiditatea prematură îmi va ascunde înverşunarea care se va elibera, pe parcurs, de formalitate. Indiferenţa ta, cancerul metastazic, ce se hrăneşte din mine...minciunile tale şi fanteziile mele ne’ngrădite mă vor purta p’un tărâm neutru trecutului nostru...în care să renunţăm la orgolii, la foşti, la principii...să ne’acceptăm abisul defectelor dar să nu ne scufundăm în el, mai ales tu care dacă ai fi privit abundenţa lichidului meu din ochi ai fi ştiut că toriditatea sentimentelor tale n’o să’l sece.
Am să’mi scot ochii cu alte degete decât cele ce’atârnau, odată, peste chipul tău. Lasă’mă lângă tine, să trăiesc mereu pentru cea ce varsă lacrimi...dar nu mai plânge! De n’ai fi tu, alţi ochi nu se vor scutura în averse peste trupul meu...irigat, el mă va certa, că nu m’am dovedit îndeajuns de bun pentru duhoarea ta şi sihăstria mea (dosită de lipsa persoanei tale) mă va pârâ izolării. Cu ce ochi ai să mă plângi când privirea ta se va lovi de mine?! P’un plan atât de abrupt se va repezii în jos valul abţinerilor tale (tot ce’ai fi vrut să’mi spui în tot acest timp, în care ne’am dezis „reciproc” de procedurile sociale pe care le îndeplineam atât de bine) a ajuns la termen. Şi mă voi pierde în debandada de gesturi şi reproşuri specifice despărţirii noastre, dramatizată, de paharele în plus împrăştiate pe gât în jos de către mâna mea ageră care nu pare a se arăta ostenită de gravitatea evenimentelor şi de toanele tale feminine.
Încă te mai aştept să mă cerţi cu palme reci, unghiile tale să mă taie violent pe mâna stângă când ai să’mi ceri socotelă pentru eterna beţie în care’am rămas prins în lipsa ta şi să mă dojeneşti chiar şi pentru lucrurile pe care ţi le’ai închipuit că le’aş fi putut face. Ştiu, n’o să ne spunem multe cuvinte, îndelung o să ne privim...tu la braţ (cu capriciu prezentului tău) mă vei trata cu privirea uşor coborâtă, tulburată mai mult de ce’ar putea spune el. Dacă la asta s’ar rezuma întâlnirea noastră (să moară) prefer să consider că al meu cortegiu n’a fost purtat prin faţa ochilor tăi, strâns la piept de acel intrus n’ai vărsat o lacrima pe umărul lui de stabilopod (nu ştiu câţi asemenea lui) şi eu urmărindu’mi paşii purtaţi de picioarele altora pe drum, o să’ncerc să mă resemnez la gându că distanţa pe care a trebuit s’o parcurg pân’ la tine a însemnat, doar, un drum abătut în faţa potecii ce n’ar trebui să devieze calea tinereţii mele ce se continuă spre cimitir.

Scrisoare către expeditor - visul

Încolăceşte’mă ca un şarpe, amorţeşte’mă cu’al tău venin…străbate’mi trupul centimetru cu centimetru şi miluieşte’mă cu seva ta (lipicoasă) ce mi se va prelinge pe tot trupul meu, arzând, până mă voi rătăci dincolo de şoldurile tale…ş’apoi lasă’mă să cuceresc piscurile înalte ale sânilor tăi, să’i escaladez treptat cu umeazeala limbii – sfios de parc’ar fi prima dată când păşeşte pe meleagul trupului tău.
Dă’mi convulsii sălbatice cu fiecare fir de păr care’o să m’atingă şi lasă’l să curgă necontenit peste goliciunea mea; să m’atragă unduirea buclelor tale tot mai aproape şi mai aproape până când ne vom cufunda unu’ntr’altu. Inundă’mă cu stropii tăi de sudoare şi lasă’mă să plutesc în derivă pe suprafaţa pielii tale; în pieptul tău să caut să mă înec dar adus la mal de ploape să mă cobori uşor pe ale tale buze şi să mă uiţi pe ele până la următorul “te iubesc”…spus altcuiva. Închide’mă în spatele ochilor tăi şi abandonează’mă, acolo, să’mi petrec eternitatea, dar să nu’ncerci cumva să mă goneşti când ai să’ncerci să clipeşti pentru alţii. Tu formă statică de carne modelată d’ale mele frisoane, nu vreau să’mi plângi în palme…doar ca să nu se’ntărească imaginile din care te’am făurit. Şi mă voi lepăda de hărţi…şi mă voi pierde’n tine, în căutarea fiecărui por de pe pielea ta. La poalele sânilor tăi să mă laşi, cu mine să nu ştiu ce’i de făcut…şi să mă refugiez sub unul dintre ei; s’aştept să treacă ploaia schiţată pe trupul tău de urmele paşilor mei care nu’şi mai găsesc cărarea.
Blestemate aceste ceasuri, târzii, în care noaptea nu m’osteneşte să te privesc şi gemetele tale mutilate de plăcere, urlă în gura mea care nu izbuteşte să depărteze de trupul tău. S’alungăm perna, cearşaful, s’azvârlim (departe) patul…doar noi, în cameră, să ne iubim pe podea…ploaia să ne’atingă, să nu ştim ce este cu ea; de ce plânge peste noi, dar tu să n’o faci să “tacă”…las’o să curgă, să curgă să m’aline…eu prins în părul tău.
Să ne privească, d’aproape, doar luna cum ne iubim şi timidă s’ascundă după nori, oferindu’ne intimidate (cu mult) înainte de zori; şi când soarele va descinde pe genele tale, uşor…atingând una câte una, tu să nu’nchizi ochii şi să continui să m’aţinteşti cu ei…să priveşti, prin raze, înăuntru meu ca s’astupi pustiul din mine.
Iar când trupul meu uscat, coborât de ani nu’ţi va mai fi de folos…voi crede că fiecare rid însemnat va fi poteca (neiluminată) a nopţilor de dragoste pe care le’am petrecut, cu tine în vis…

Despre poze [fragment]

Pozele sunt doar nişte false amintiri, nu redau sentimente ci doar imagini…încetaţi să mai faceţi poze, să ucideţi simţăminte (focalizându’le) delimitând faptele…criminalilor lăsaţi orizonturile libere, nu le sugrumaţi cu a camerelor captivitate; distrugeţi orice mijloc de memorie artificială…pozele sunt preoţi! Oare nu distrugi o faptură dacă’i etalezi frumosul chip întregii lumi, de ce să nu păstrezi extazul doar pentru tine?! Cu ce te mulţumeşte că sute de nerozi îl privesc?! Pot ei să simtă aceeaşi pasiune pe care tu’ai înfruntat’o cu stupoare?! Cu siguranţă că nu, pot trăi doar prin prisma ta…a ochilor tăi…a imaginaţiei tale care relatează totul, aşa că de ce să lăsăm pe alţii să rupă fragmente din fanteziile noastre?!
…
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre tablouri, ele par că au suferit odată cu pictorul…poartă trăiri, vopseaua ce’a tremurat sub mâna bolnavă a insului care nu s’a predat până’n clipa’n care a izbutit să’şi finalizeze frenezia. Întotdeauna arta a necesitat simţire, n’a putut fi fadă de esenţă…n’a putut fi fentată strategic de către autor, prefăcându’se petrecut de fior. Fotografii’s călăi, ucid frumosul…îl domesticesc, îi atribuie alte forme cu mult mai comune decât în realitate, aşa că de ce să lăsăm aceşti chirurgi să’şi lase amprenta pe real?! N’au decât să moară’n parametrii lor plastici înşiraţi pe hârtia scumpă – fiindu’le pe post de sicriu!

Scriere cu iz neplăcut

Totul s’a petrecut într’o parte a lumii unde arta devenise un lucru atât de uniform şi de ordinar încât s’a risipit fără urmă; să nu se’nţeleagă că a fost interzisă în vreun fel (s’au şi depus eforturi pentru resuscitare ei), doar ca s’a erodat singură, treptat, în insistenţa călăilor de a stoarce din ea până şi ultima picatură de creativitate...şi desigur că au dat greş, ba mai mult eforturile lor au dus la o dispariţie curioasă, pentru faptu că nimeni nu mai simţea nevoia de a scotoci prin trecut după ea.
Timpul trecea în monotonia sa liniară şi nimic nu părea să repună arta înapoi pe piedestal, până într’o zi când din întâmplare un om al statului se afla în delegaţie, într’un sătuc, cu socoteli de serviciu. Izbutindu’le în graba specifică funcţionarilor publici, poposi într’un local pentru a hali. Ospătându’se copios l’au lovit „durerile facerii” şi a căutat în grabă o latrină. Păşind crispat pe vârful picioarelor i’a fost dat să trăiască cea mai uluitoare paţanie...în buda mică de scânduri, l’a întâmpinat (tolănită) o „lopată” de căcat. Minunata gramadă de fecale l’a lasat pe om fără reacţie, scăpându’se pe el: mizeria rabatată de forma unui mausoleu se’nălţa falnic, moţul fiind suspendat olimpic peste conglomeratul mirositor; forma sa spiralată, repartizată deopotrivă pe caturi, părea demnă de arhitectura egiptenilor...încrucişată de vinişoare de sânge (dovada chinuilor intense la care fusese supus „artistul”), rahatul, părea viu sub văpaia aburului care’l părăsea, iar culoarea sa maronie, cu tentă negriciosă, colora jegul în nuanţe ademenitoare viermilor. Cu mintea încă tulburată de eveniment, a dat repede buzna înapoi în local; patronul văzându’l în cel hal arăta a’ncercat să scuze’n fel şi chip dar spre marea sa surprindere, bărbatul (bolborosind multe lucruri fără noimă) întrebă cine este săvârşitorul rahatului din budă. Şeful crezând că vroia să’l pedepsească pentru ruşinea pricinuită, a dat ordin să fie adus imediat; în salon şi’a făcut apariţia un ins uscătiv, jun, cu moacă de mediu rural. La vederea acestuia, funcţionarul public, a început brusc să tremure spasmodic şi căzând la picioarele slugarnicului începu să’ntrebe: „tu l’ai făcut?! Spune, tu...tu?!” tânărul surprins de’a evenimentelor derulare, rosti un da mai mult îngânat din cap. „Eşti genial” (spuse bărbatul) „nimic de genul asta nu s’a prăvălit în ale mele orbite încât ele să vadă o aşa perfecţiune întruchipată într’un lucru mizer „de aruncat” pentru omenire; o să te fac renumit, băiete, lumea întreagă tre’ să te ştie”. În secunda următoare a’ntrebat care este preţul său şi patronul (profitând de starea sa psihedelică, ceru cu câţiva şfanţi peste utilitatea respectivului – angajat ş’aşa de curând). Tânărul buimac de succesiunea frazelor auzite cât şi de idee că s’ar umple de bani, deşi nu băgase bine de seama din ce anume, şi’a dat acordul şi toţi cei prezenţi s’au dovedit a fi mulţumiţi de conjunctură.
Ajungând în oraş, sluşbaşul, s’a oferit să’l găzduiască pe „înnoitorul” artei (în concepţia sa), părându’i în acelaşi timp şi’o afacere profitabilă. L’a îndemnat pe fragedul artist doar să dea ce poate mai bun din el...dar se tot gândea la modalitatea prin care avea să’l introducă în societate; având destule cunoştinţe de soi, a considerat că e prielnic să’l care după el în calitatea de lacheu şi’n casele respectivilor să pogoare cât’un babilon maroniu. Era ferm convins că toţi vor avea reacţia sa şi chiar aşa s’a şi’ntâmplat...la prima gazdă, tânărul, a deversat creaţia culinară consumată aşa cum doar dânsul ştia s’o facă şi cum au dat peste rodu creaţiei sale, toţi cei prezenţi au rămas profund impresionaţi, soţia propietarului chiar leşinând de emoţie la vederea tabloului în relief. Îmbulzeala provocată la uşa toaletei, nerespinsă nici măcar de duhoare, a făcut – în scurt timp, ca oraşul să prezinte un straniu interes pentru individ. Bogătanii se îngrămădeau să’l invite pe ţărănoi la masă, punându’l mereu la loc de cinste în capul mesei şi dând ordine bucătarilor să pregătească mâncăruri tot mai sofisticate şi porţii cât mai abundente doar doar în casele lor v’a isprăvi cel mai măreţ rahat. Devenise parcă o competiţie mondenă (cu tentă acerbă) a celor înstăriţi, scoţându’i din banala lor existenţă, fapt care a succes în scurt timp la o schimbare, radicală, de personalitate pentru flăcăul în cauză. Pe lângă faptu că se rotunjise semnificativ, a dobândit şi’un aer de îngâmfare – datorat tot „fanaticilor” isprăvilor sale intestinale. A început să prezinte la unele mese, fără ocrotitorul său care’l scosese din anonimat, crezându’se recompensat de prezent, până când încet-încet s’a debarasat definitiv d’acesta, socotind că nu mai are nevoie de respectivul; spunea că totul i se datorează doar lui şi dacă nu l’ar fi evidenţiat, în postura amploiatului s’ar fi aflat altcineva şi el tot ar fi părăsit discreţia tainicului. Faima i s’a propagat cu promptitudine şi pe alte meleaguri, respectivii manifestând acelaşi interes nebun, până în momentul când n’a mai putut face faţă (sau alte organe competente pentru digestie); a început să mănânce din ce în ce mai puţin – încercând să mulţumească pe toată lumea, dar asta nu i’a reuşit, cantitatea de fecale suferind dramatic în ceea ce privea volumul. Gazdele viitoare, crezând că este doar o pasă trecătoare, au ignorat simptomele până’n momentul când într’o seară, insul, n’a putut bascula deşeurile aşa de mult râvnite şi’apreciate. Zilele următoare au fost crude, căpătând o balonare greu de’nţeles organismului său sănătos. N’a fost ceva trecător şi oricât de mare ar fi fost scremerea, rezultatul era acelaşi. Ceea ce’l făcuse celebru, se’ntorsese ca un bumerang lovindu’l în pântece. Nu putea să’şi explice acest lucru şi tot continua să se ghiftuiască în speranţa c’o să poftească ceva afară...dar nimic, aceeaşi căzneală zadarnică.
Întâmpinând, cu greutate, cele petrecute – orăşenii au început să dezică rând pe rând de „serviciile” opincarului. La rându’i a’nceput să se’ndoape calic pe unde nimerea dar nici urmă de trecutul său ci doar o mare amăgire gastronomică. Simţindu’se lezat, crezând că nu este vorba decât de un complot pus la cale de funcţionarul pe care’l părăsise (se gândea la faptu că acesta mituia bucătarii caselor mari ca să’i pună în mâncare diverse substanţe care să impiedice defecarea) şi rămând fără adăpost, susţinători şi reputaţie s’a refugiat la marginea oraşului printre lepădături. Lumea l’a dat repede uitării si nimic nu s’a mai auzit de el timp de câteva zile, până când a fost găsit mort langă un tomberon, cauza decesului stabilită (de doctor): constipaţie...