Suicid

Paharul s’a umplut cu amprentele mele, nu mai este vin de ceva vreme…poate nici n’a fost suficient, pentr'un asemenea eveniment o’ntreaga podgorie mi’ar fi parut doar un strop ramas pe marginea paharului. Inca mai ii simt nevoia sedativului rosu, dar nu mai pot saruta alte buze reci…nu acum cand nu mai putem face asta amandoi; ar insemna sa te dau uitarii pentru un alt trup: cristalin cu forme rotunde (bine conturate) rupt din a mea imaginatie. E de invidiat cum poate sa tinda catre perfectiune cu doar un singur picior si cand te gandesti ca este dorit de atatia. D'acum n’am sa mai simt nevoia ca un alt lichid sa’mi umezeasca gura, ca doar ti’am gustat ultima lacrima; mi s’a scurs atat de greu pe gat incat ai fi zis ca inghit un ciuline. Spre surprinderea unora a fost amara. Si normal…poate suferinta sa fie sarata?! Poate ea sa aibe o alta aroma, c’o tenta delicata de frumos?! Cu siguranta nu…asa cum niciun negru nu poate fi mai negru decat cel ce’nveleste moartea.
Am sa pastrez corpul ne’nsufletit…da asta am sa fac! La ce bun sa te lapad, sa te trimit la’nfrumusetare cand tu esti mai frumoasa, pana si acum, decat celelalte nestemate?! Si v’ati putea’ntreba’n van ce se va petrece’n momentul cand draga de ea va prinde iz; oare miroase o floare urat chiar si cand se ofileste?! Nu, capata un alt parfum cu mult mai rar decat cel comun! De ce sa’i inchid ochii, acei ochi care n’au incetat nicio clipa sa ma priveasca cu ardoare de parca le’ar fi fost dat sa ma vada pentru prima oara?! Fiecare parca e o vioara. Ce sunete scot genele cand sunt atinse. Dar stiu sa cante doar sub atingerea mainilor mele. Sa zic ca’n aceasta seara suna ceva mai grav…o explicatie ar fi si tremurul meu incontrolabil. Inca n’am contenit sa’ncetez sa’mi las degetele s’alerge’ncet, ca prin zapada, pe trupul tau. Ti s’au intarit sfarcurile, iubito! Sa fie de la acel ultim fior pe care l’ai resimtit in tot trupul?! Devin putin gelos…pana acum n’am reusit sa ti pietrific in acest fel. Ai acelasi colorit, palid, in obraji – pe care nu l’as da nici pe cel mai imbujorat pomete.
Este destul de frustrant s’acorzi, involuntar, sprijin mortii intr’un univers accesibil ei doar pentru cateva secunde efemere…o ultima gafaiala inabusita. Iti dai seama cand te insignificant esti in fata sfarsitului previzibil. Asta sa fi simtit si tu, iubito?!
Acum am sa ma ridic pentr’o clipa. Esti asa de linistita, nimic nu pare sa te deranjeze; la fel de tacuta ca’n acele nopti de insomnie, voluntara, cand privind in sus ne desenam cu diverse lucruri: trupurile pe post de plansa, degetele lungi – pensule, iar picaturile noastre de sudoare – vopseaua. Perfect era ca niciodata nu ne umpleam de noi indiferent de numarul orelor de veghe si seara urmatoare ne’asteptau aceleasi planse imaculate ce nu pareau atinse niciodata dar erau mistuite in acelasi timp de dorinta sa fie schitate. Am sa ma trantesc iar langa tine, o sa te’acopar cu mine. Nu, nu am sa te’ngrop! Nici prin gand sa nu’ti treaca una ca asta. De ce as face’o cand te poti invelii in fiecare zi cu mine si eu o sa’mi dau toata osteaneala sa te’ncalzesc cum m’oi pricepe mai bine. Sa dormim acum, iubito, sa cadem intr’un somn adanc…
M’am trezit foarte aiurit…poate n’am dormit in tot acest rastimp, poate doar am motait. Nu asa’mi planuisem! Imi sare’n ochi paharul, gol desigur – acoperit d’amprente. Ciudat, cam mult spatiu imi este alocat din suprafata patului. Intind mana in incercarea sa o pipai, sper sa n’atinga asternuturile. Neprevazutul se’ntampla si cade lovind cu putere perna. Palma este cuprinsa d’o raceala care se raspandeste mai apoi in tot trupul…nu mai este, imi spun! Buimacit, refuz sa ma’ntorc – nu’mi pun multe intrebari, doar una singura: de ce oare te’am “sinucis” inainte sa te fi cunoscut cand ne era dat sa petrecem impreuna o eternitate?! Raspunde’mi tu, iubito, dac’o sa ai vreodata ocazia!