Sevraj

Dacă îndrăzneşte (cumva) să n'aibă efectul scontat această pastilă, o să'i trag zdravăn cu băutură şi vede ea pe dreacu – doar scrie'n prospect „a nu se asocia cu alcool”. Fleacuri domne şi flecuri de doamne, că tăria'i pansament gastric îmbibat în spirt sanitar, tifon nesteril şi vată'n vârf de ace contaminate. Mironosiţă, cu gura de carafă, am să torn în tine'o vadră de vin şi'am să mă'mbăt doar lingându'te pe buze. Dar cu ce'alt narcotic m'aş putea desfăta în lipsa ta?! Îmi cântăresc în pahar măsura, ameţesc, am depăşit'o şi mă surprind că's pe punctul s'o termin!

Răgaz de judecată

Reflectam (fumând la paşi mărunţi o ţigară – a cărei văpaie mâna spre filtru) că deşi ea avea mâinile ca două pite, ce se frământau şi dospeau într'ale mele ca'ntr'un cuptor al bunicii – cu miros de vechi, involuntar mi se mai prelingeau printre degete cele patru anotimpuri şi o toamnă cu tine.

Fantome din trecut

În privinţa unor amintiri se spune că'i mai benefic să le îngropi sub un morman de uitare, dar când îşi vâră încornoratul coada şi scotoceşte cu furca prin cele mai prăfuite cotloane ale memoriei este indicat să iei taurul de coarne şi să'ţi înfrunţi demonii. Întâmplarea pe care urmează să o expun este pe cât de stranie pe'atât de marcantă şi sper totuşi că'n mintea cititorilor să nu prindă contur ideea că aş fi vreun nostalgic al copilăriei sau al vieţii la sat şi că aştern poveşti de gura sobei, când eu prin alte învelişuri intenţionez să disec.
Să n'o mai lungesc – am să încep încadrând firul evenimentelor într'o vară, petrecută în cadrul rustic, din pruncia mea în care silit petreceam zile la „ţară”. Copil fiind nu am îndrăgit mediul rural, mi'a displăcut să merg desculţ sau să mă spăl la lighean; în scurtul exil hoinăream ziua'ntreagă, călare pe bicicletă, uliţele îndesate cu praf (că doar d'asta îi zice „la ţară” pentru aspectul că'i ţărână, după cum obişnuia să'mi spună ma-marea) şi seara moţăiam la gura şanţului ascultând pe furiş cum babele povesteau împrejurări fantastice. Una în mod deosebit mi'a atras atenţia, poate şi pentru faptul că personajul în cauză locuise „gard în gard” cu ai mei, pe'atunci nefiind mai mult decât o cocioabă prăpădită de foc.
Chipurile, era vorba de o tânără ce locuia singură (părinţii murind în circumstanţe misterioase) şi care trăia mai mult din pomana oamenilor decât din „datul în cărţi” sau „datul în cafea”. Aparent ducând o viaţă liniştită, totul a fost zdruncinat când prin sat s'au iscat rumori cum că do'şoara s'ar îndeletnici cu magie neagră; în realitate toate ar fi plecat de la avansurile, făr'un fine, ale ţârcovnicul local ce aspira la'nsurătoare pentru a obţine postul de preot în sat (titularul fiind un bătrân oropsit d'o boală grea). Pe altă parte balanţa se'nclina şi în favoarea omului smerit ce suferise de curând o cădere nervoasă şi tot afirma ceva'n legătură cu'n drac ghebos, fapt ce necondiţionat l'a expediat la ospiciu pentru reabilitare şi acolo ar fi rămas, cică. Tot felul de zvonuri au început să perinde prin rândul oamenilor, cum că fata ar fi ţinut închis într'o lampă un diavol iar noaptea când îl elibera lua proporţii de om şi la braţ cu tânăra gonea pe uliţe până ce se năpusteau în lanuri de porumb unde începeau să se iubească pân la ziuă. Femeia ar fi alergat goală şi luna s'ar fi ofilit sub palidul pielii sale, iar buclele ei galbene mângâind ştiuleţii îi prefăcea în coceni la simpla atingere. Dracul, adus de spate – uscăţiv, cu păr ţepos pe picioare (duhnind a doagă) lăsa'n praf urme de juma' de metru per calapod şi pe câmp tranşee s'acopere statura.
Evenimentele s'au încheiat printr'un incendiu scornit la reşedinţa individei, după ce mai mulţi localnici aţâţaţi de curiozitate au dispărut încercând să probeze prezenţa răului pe lume şi gura lumii ar spune că la autopsie tânăra purta în pântece o monstruozitate de fetus. Ce'i drept, vorbind, m'aştept ca după ce'o să fie citită proza să treacă drept fabulă printre unii căci şi eu am momentele mele de îndoială!

Legat de sfârşit...

O căşunase, cândva – pe'o prietenă, dorinţa de a se molipsi cu tot dinadinsul d'o boală cumplită, incurabilă, dar s'aleagă cu ea din vrerea universului şi nu benevol. Ce'i drept macabră intenţie şi totuşi justă în context luat individual. Trebuie să recunosc faptu că n'am fost niciodată d'acord că cineva îşi poate induce moartea doar reflectând intens asupra ei; decesul cauzat de „inimă rea” poartă un diagnostic medical şi doar bocitoarele pot asemui asta pe nişte „băbisme”. Opoziţie de păreri, probabil, că tânăr nu îţi doreşti bătrâneţea, iar vârstnic fiind râvneşti la nemurire. Involuntar îmi vine acum în minte împrejurarea cu un profesor ce povestea, lipsit de frământări, cum peste mormântul părinţilor săi a plantat porumb! Adevărul este că în privinţa morţii oamenii pot manifesta multe năstruşnice deprinderi. Deunăzi aflându'mă zgribulit în autobuz am fost întrebat de un vârstnic, c'un buchet imens de crizanteme – împăturit neglijent în ziar, dacă mai are mult până la cimitirul Ghencea şi i'am răspuns amabil că nu (aflându'ne, desigur, în apropiere) dar tare m'auzeam completând că la ce vreme'i afară te'ndrepţi spre cimitir doar de vrei să rămâi acolo. Purtând o discuţie amicală, cu un apropiat, îmi justificam opinia că pentru mine moartea duhneşte'a oţet! Lucrând o vreme în sistemul medical, m'am lămurit că'n majoritatea cazurilor unui proaspăt – decedat, lumea se năpusteşte să'l ude (puţin spus) să'l scalde la propriu în oţet şi în mirosul de cămară făcută zob, am băgat de seamă că'n subconştientul afectat, posibil, să fie un soi de îmbălsămare precoce; prin urmare oţetul este util doar în salate! Referitor la boli cancerul îmi pare cea mai simulată maladie, asemenea ataşării – timidă în debut, cu tiv de nădejde în apogeu şi lamentabilă spre flancuri. M'a purtat într'o dimineaţă, metroul, să'mi slăbesc privirea într'un paragraf pios: „iar de nu primeşti ce ceri, poate nu'ţi este de folos”...atunci am să mulţumesc divinităţii pentru nimic, iar despre morţi numai de bine, că doar plâng suficiente morminte!