Hazard

„Te iubesc” mi'ai spus'o în felul tău – ciudat, tăcând minute în şir, iar eu neştiind ce s'adaug am început să orăcăi sacadat „oac...oac” precum un broscoi. M'ai privit curioasă într'un ochi (de lac) semn că nu te'aşteptai la păţanie. Irisul tău plutea eşuat pe albul (ca de nuferi) umezit, de o lacrimă şi două gene vâsleau să'şi croiască drum spre'o dorinţă (pusă sub un sân). Ai dat să mă săruţi, lung, la gândul că vreun prinţ de sânge albastru se va ivi, dar în schimb te'ai pricopsit doar cu'n poet râios!