Timp răzleţ

Tot urcând pe'o scară de melc (îngustă şi cotită) cu multe trepte înghesuite de 43'ul lat al tălpălăului meu, am simţit cum ţuşti ceva mi s'azvârle în spate. Spontan am încercat să'mi scutur spinarea, zadarnic, ca un scai se ţinea de cocoaşa mea; ca şi cum îi distingeam forma sub atingerea lălâie, precum o glugă ce'atârna tâlos, dar nu'i puteam intui natura străină! M'a tatonat niţel senzaţia; n'am dat mare însemnătate ponderei firave (urnindu'mă'n grabă din loc)...suişul proptit de balustradă parcă îmi turna în tălpi restul scărilor! În ciuda eforturilor mele de'a escalada spirala piezişă, cu raniţa ce parcă'mi culegea fiecare pas urnit, m'am împleticit pe după parapet deşelat...simţeam că nu mai pot avansa!
- Ai ceva voinţă! Cred că eşti, printre primii, care parvin să urce – aproape, un etaj, cu mine'n cârcă! (desluşi, o voce bruiată în ceafă)...
- Şi, mă rog, cine'ai fi tu?! (am reuşit, printre gâfâieli, să lepăd întrebarea – trudit).
- Bătrâneţea ta (ducând la bun sfârşit ce'ncepuse să declare, glasul sinistru).
- Despre ce vârstnicie tot pălăvrăgeşti acolo, când eu sunt un ins în floarea tinereţii (m'am răstit, buşindu'mă tusea).
- Urcuşul v'a'nvechit domnule; preţ de câteva trepte mâinile vi s'au zbărcit (strângând balustradă) iar faţa vi s'a boţit căutând cu privirea ultima scară!
În cele din urmă m'am lămurit că timbrul vocal era, limpede, al unei femei; de etate medie, cu ton matern irigat de alăptat (de parcă vechimea anilor mei putea să poarte un alt gen de mască)!
- Mai degrabă luam liftul (am gândit cu voce tare).
- Bătrâneţea poate fi fentată meschin prin suicid dar moartea'n veci! (exclamă decis).
- Totuşi în dezordinea prezentului, sub ce prevestire te expui?! (am întrebat nelămurit).
- A conceptului tău de autodistrugere clădit tipicar pe junimea înţărcată timpuriu şi pe cocoloaşele de viitor sterp, tricotate cu migală (mi s'a răspuns).
- Cruţă'mă şi dacă n'am să preţuiesc veşnicia, mă omor cu mâna mea...(vorbeam pasional).
- Dac'ai căpăta nemurirea, azi, ţi'ar fi lehamite mâine de ea şi'ai învârti'o la zaruri pe tărie! (spunea convins glasul).
Şi atunci liniştea confortabilă a realităţii m'a cuprins, delicat, poftindu'mă să şed la'ntâmplare pe'o treaptă şi să'mi trag sufletul (chircit de nepăsare) în minutele ce curgeau strop cu strop, semănând nisip leneş într'o clepsidră de dimensiuni mici. “Aşa comodă să fie, oare, trecerea anilor şi cât de bătrână se simte o mamă când îşi vede propriul prunc încărunţit?!” m'am întrebat deodată, dumerindu'mă (într'un sfârşit) ce maceram în mine...un timp nevolnic!