Tratat asupra descompunerii

Ma simt imobilizat...d'abi daca simt ca’mi mai pot misca membrele si ochii...si ochii, vai, tot dau tarcoale in ploape, devine din ce in ce mai ametitor si decid sa ma opresc, ii inchid. Oare unde sunt?! Lacasu’mi este lipsit de lumina…macar o raza de luna daca m’ar putea vizita, dar oare este noapte sau zi?! Incerc printre dintii inclestati sa strig daca ma aude cineva, dar nu…nu ma aude, nici macar pe buzele tari nu mi’a vibrat glasul! Imi spun: cu siguranta trebuie sa fi adormit, in timp ce scriam, si acum doar visez, precis n’o sa mai dureze foarte mult pana ma trezesc…trebuie doar sa am rabdare. Dimineata oricum o sa’mi sune ceasu desteptator…sau poate deja mi’a sunat si nu l’am auzit, deci sa’ncerc totusi sa ma trezesc...totul este doar un vis trebuie doar sa constientizez ca am intarziat si subconstientul meu va ceda in urmatorul moment. Dar nu…nu se’ntampla asa ceva, incep sa intru’n panica! Timpu’mi pare ca se alearga cu bataile inimii…ah inima! Cum se face ca ea nu’mi mai acompanieaza gandurile?! Intr’adevar s’a oprit, sa fiu oare…nu este imposibil, pana sa ma culc nu resimteam stari altfel decat obisnuite, trebuie sa fiu doar amortit…intr’adevar este o explicatie logica, asa cum toata aceasta treaba trebuie sa aibe una! Rabdare, imi spun, rabdare…dar stai s’a auzit ceva, sa fie oare usa?! Oh da cu siguranta a venit sora mea sa ma trezeasca (ce bine imi spun)…da este o bataie dar trebuie sa fac un efort ca sa raspund cu’n simplu, macar, da! Vai ce crancena durere resimt incercand sa articulez un simplu cuvant monosilabic…trebuie doar sa ma concentrez imi spun, dar in piept simt un mare gol, gatul imi pare infundat cu carpe vechi de praf care’mi izoleaza glasu! Sa speram ca o sa insiste cu bataile’n usa si’o sa’ndrazneasca sa intre in camera mea nestingherita…inca putin, doar este o fire curioasa trebuie sa afle de ce nu izbavesc sa raspund. Intr’adevar se aude un scartait, incep sa ma calmez…acesta e momentul pe care’l asteptam, o bucata de lemn se misca si eu tot astept o voce blanda care sa’mi spuna doar atat: “te trezesti?!” dar nu se’ntampla asta si aud un glas lugubru, parca duhnind a tutun, care’mi spune p’un ton autoritar: “esti gata?!” Pentr’o clipa raman inmarmurit...si ma gandesc cine mi s’a adresat si oare pentru ce sa fiu gata?! Cum cine sunt mi se adreseaza vocea pentru a doua oara?! Sunt eu…nu’ti amintesti: ”cand esti mic esti prost si mic esti toata viata”! Tata?!…dar tu esti…(glasul mintii’mi tremura mai mult decat o puteam face eu)?! Da sunt…exact ca si tine (am simtit o ezitare in vocea lui) un…un…si brusc o lumina palida s’a aprins printr’o crapatura a “usii” si m’am regasit intr’un cosciug, da…nu eram in camera mea si la capul meu, sedea ocrotitor, un vierme! Adevaru nu m’a tulburat la fel de mult ca infatisarea sa si am ezitat sa mai gandesc orice altceva…dar el parca citindu’mi gandurile mi’a spus: “nu te teme…cunoastere ne metamorfozeaza pe toti in asa ceva, caci doar asa ii putem “cunoaste” pe altii! Mic esti si dupa viata, paradoxul este ca mereu incerci sa cresti si probabil ca nu ai sa reusesti niciodata…dar acum spune’mi esti gata?!” Nu stiu de ce anume dar in acea clipa n’am simtit nici cea mai mica teama ci doar un sentiment neconoscut care mi’a infrant toate deznadejdiile…si’n prima faza ezitand asupra raspunsului am spus: da sunt gata!…dar cheama’l si pe bunicu…