Fuga

Alerg...alerg, atât de iute, încât pot să'mi adulmec respiraţia uscată – gâfâită, sacadată în piept, ritmic precum un pas de defilare. Pământul scormonit în urma mea, fecundat de lacrimile frunţii, mă pedepseşte crispându'şi fermitatea şi'mi căptuşeşte tălpile cu bătături. Fug departe, unde?! Până când această potecă împăturită graţios în mărăcini îmi va jupui picioarele sau pretenţia mea impulsivă de'a ajunge cât mai departe, va înceta. Maratonul elanului meu cabalistic, galopează atletic peste ruinele traseului întâmpinat preluând ştafeta la fiecare pas ce mă poartă (întruna) cât mai haotic. Să'mi domolesc zorul?! Cum aşa, când tocmai acesta îmi grăbeşte hăituirea ţicnită. Gonesc, acum p'un plai gol, cu iarba rumegată scurt de orătăniile ce stau în cerc...iar ploaia ce'mi flagelează faţa precum un bisturiu, alungă vitele înţesate de dezgust, ce stau cu capul plecat de parcă aşteaptă să fie decapitate.
O tulesc de'a mea augustă umbră, ce mă urmăreşte ca o pelerină, pe oriunde cotrobăi, deşi încerc să scap de dânsa, se dovedeşte a fi o atletă capabilă. Simt fluenţa fiecărei vene din trup ce se zbate în mine precum un vierme retezat. Suflul meu amplificat de iuţeala paşilor şi cadenţa lor mă găsesc (zorit de vânt) colindând pustiul, tratându'l intim, îmi divulg lui foşnetul nărilor în aplauzele frunzelor, aclamate de copacii ce le mână. Mă simt machiat de salinititatea transpiraţiei, o statueta de ceară îngrijorată de căldura soarelui ce'i va mototoli desăvârşirea...dar cu lăsarea serii, categoric, o să mă rătăcesc...în meandrele refugiate de privirea ofilită a ciclopului ce pluteşte pe întinderea cerului oceanic cu sclipiri palide de corali; pădurea o să mă plesnească crud cu a pomilor cravaşă îndemnându'mă să nu mă mai car prin potopul de plante ce mă ispitesc să mă opresc, întinzându'şi după mine falangele (cu unghii lungi, de frunze veştejite)...dar eu trebuie să continui prin a'mi comite decizia...n'am să'mi potolesc goana alienată! probabil (că până la urmă) am să şi omit pentru ce atâta larmă...poate că acest gând este şi scopul deciziei pe care o aştept...să'mi temperez liberarea mea animalică de antilopă vânată.
Bănuiesc că alerg de ceva vreme, îmi simt acum faţa adăpostită matern, de'o barbă deasă, împotriva vântului ce răsuflă vioi. Mă gândesc că ar fi realmente funest, ca din „sens opus” să întâmpin cu privirea un alt fanatic al sprintului şi în velocitatea paşilor să ne compătimim (din priviri fugitive) avântul, fără a schimba impresii verbale despre starea deplorabilă pe care o parcurgem frenetic. Nu ştiu dacă aş marca evenimentul ca fiind benefic dispoziţiei actuale, un act de caritate etalat pentru a nu socoti o gafă faptul că nu sunt privilegiat de postură...cert este că imensitatea traseului mă tulbură şi la fiecare pas mă văd doborât de truda ce se adună magnetic peste a mea chemare pe care n'o pot împiedica.
Harta mea, bănuită, s'a dovedit a fi sinistră, orientativ, eu mimând traseul pe alte cărări - printr'o fugă haotică ce mă sufocă precum o cravată de sfoară; nu'mi era destinată mie! A fost trasată pentru alţi ochi capabili s'o urmeze, exact...(în ciuda inexactităţilor indicate) ei puteau dibui o destinaţie indiferent de împrejurare. Eu nu sunt un semen, instruit, din eşantion ci doar unul ce străbate clepsidra descendent, îngrămădit de fiecare grăunte de nisip. Din egoism am pipăit'o vizual, crezând că dacă o urmez voi evada, dar salvarea mi s'a dovedit a fi fatală (bântuind acum neîncetat)...aşa că data viitoare când vă mai imaginaţi scăparea, s'ar putea să aveţi (deja) în suflet, pustiul pe care'l căutaţi...