O duminică de iarnă

Uneori mă copleşeşte iarna, ca şi azi când am simţit singurătatea mea ca fiind mai pustie decât în alte dăţi...poate că erai plecată la piaţă sau o grea pânză de păianjen lenevea peste tine şi nu te'am sesizat; nici respiraţia ta nu mi'a şoptit nimic, la ureche, spre dimineaţă (ca d'obicei)...niciun singur sunet, care să mă facă să mai rămân tolănit o vreme. Am ieşit să mă plimb prin mirosul de cafea şi omletă ce se năpustea afară, prin geamurile gătite de condens şi aleea pe care păşeam îmi părea deja ghiftuită (ca şi mine). Năruiam straiul de fulgi, depus azi'noapte, cu forfota bocancilor mei încercând să scotocesc printre ei în căutarea (urmelor) paşilor tăi, convins că undeva dedesubt...se află acolo. În zadar, prea multe dâre se'nşirau în faţa mea şi nici măcar numărul pantofilor tăi nu'l ştiam.
Mereu mi'am spus că nu eşti a mea! Şi când privirea ta va trece prin mine o să mă duc să te aşez, exact, unde te'am găsit...pe plaja pustie pe care se vedeau urme, proaspete, de scoici sfărâmate de tălpile mele goale ce scofâlceau nisipul argintiu. Dar acum este iarnă! Ar însemna să te ucid cu decizia mea...rămâi sub aşternut (dacă eşti acolo) şi'am să mai colind oraşul, pe străzile cu iz olfactiv în timp ce tu modelezi (cu şablonul chipului tău) perna; să nu uiţi la plecare să'mi aşezi, pe ea, câteva fire de păr cu care s'agăţ în brad sticlele de alcool consumate împreună. Ce stupid, îmi tot închipui că eşti încă prizoniera somnului (întemniţată riguros în cearşaf) când poate te'ai smuls din pat cu mult înaintea mea, pentru a prinde între ploape primii fulgi rătăciţi, îngrijorată să nu se topească altundeva decât în ochii tăi reci.
Încerc să mă pierd şi să mă conving că zăpada nu cade ci eu dau năvală peste dânsa...că legumele după care poate'ai plecat sunt deja degerate ca şi mine, stau în rafturi (reci) precum la morgă. Am omis să trec, azi, pe la aprozar, să cântăresc cantitatea din tine...necesară, amestecului meu domestic din care mă hrănesc zilnic şi'ncep să cred că doar ochii tăi ce emit vitralii de imagini mă siluiesc să privesc omătul ce chinuie (ca un tiran) piesajul.
Mă'ntorc şi bat la uşă (degeaba)...am cheie...înaintez emotiv, calc blând să nu las amprente sonore...smulg aşternutul şi'l arunc pe podeaua bătătorită, răvăşesc totul şi în adăpost ce găsesc?! O sacoşă de măruntaie vii ce pare proaspăt adusă de la piaţă! Dar unde eşti tu?! Cine este această străină dibuită?! Nu'ţi recunosc simetria, obscurul păr negru, pielea ta ca de chiciură, ochii castanii şi sânii ascuţiţi ca doi ghimpi; urlă grav tăcerea'n mine...nu, nu vreau să trezesc dihania şi mă'ncearcă o dorinţă abisală de a muri chiar în acest moment! Păşesc afară, mă orientez confuz, spre piaţă...ajung şi gonesc printre tejghele întrebând nebun: „Cine o are pe ea?! Cine o are pe ea?!”