Scrisoare către expeditor - despărţirea

Şi iată’mă (iar) în ipostaza de a face cunoştinţă cu singurătatea; mă voi prezenta ei, ca de fiecare dată politicos – ba chiar am să’i întind şi mâna, îmi voi spune numele (complet) şi voi începe să mă spovedesc ei...am să’i vorbesc (ca de fiecare dată) despre mine, sper că nu este sătulă să tot încerce să mă asculte; timiditatea prematură îmi va ascunde înverşunarea care se va elibera, pe parcurs, de formalitate. Indiferenţa ta, cancerul metastazic, ce se hrăneşte din mine...minciunile tale şi fanteziile mele ne’ngrădite mă vor purta p’un tărâm neutru trecutului nostru...în care să renunţăm la orgolii, la foşti, la principii...să ne’acceptăm abisul defectelor dar să nu ne scufundăm în el, mai ales tu care dacă ai fi privit abundenţa lichidului meu din ochi ai fi ştiut că toriditatea sentimentelor tale n’o să’l sece.
Am să’mi scot ochii cu alte degete decât cele ce’atârnau, odată, peste chipul tău. Lasă’mă lângă tine, să trăiesc mereu pentru cea ce varsă lacrimi...dar nu mai plânge! De n’ai fi tu, alţi ochi nu se vor scutura în averse peste trupul meu...irigat, el mă va certa, că nu m’am dovedit îndeajuns de bun pentru duhoarea ta şi sihăstria mea (dosită de lipsa persoanei tale) mă va pârâ izolării. Cu ce ochi ai să mă plângi când privirea ta se va lovi de mine?! P’un plan atât de abrupt se va repezii în jos valul abţinerilor tale (tot ce’ai fi vrut să’mi spui în tot acest timp, în care ne’am dezis „reciproc” de procedurile sociale pe care le îndeplineam atât de bine) a ajuns la termen. Şi mă voi pierde în debandada de gesturi şi reproşuri specifice despărţirii noastre, dramatizată, de paharele în plus împrăştiate pe gât în jos de către mâna mea ageră care nu pare a se arăta ostenită de gravitatea evenimentelor şi de toanele tale feminine.
Încă te mai aştept să mă cerţi cu palme reci, unghiile tale să mă taie violent pe mâna stângă când ai să’mi ceri socotelă pentru eterna beţie în care’am rămas prins în lipsa ta şi să mă dojeneşti chiar şi pentru lucrurile pe care ţi le’ai închipuit că le’aş fi putut face. Ştiu, n’o să ne spunem multe cuvinte, îndelung o să ne privim...tu la braţ (cu capriciu prezentului tău) mă vei trata cu privirea uşor coborâtă, tulburată mai mult de ce’ar putea spune el. Dacă la asta s’ar rezuma întâlnirea noastră (să moară) prefer să consider că al meu cortegiu n’a fost purtat prin faţa ochilor tăi, strâns la piept de acel intrus n’ai vărsat o lacrima pe umărul lui de stabilopod (nu ştiu câţi asemenea lui) şi eu urmărindu’mi paşii purtaţi de picioarele altora pe drum, o să’ncerc să mă resemnez la gându că distanţa pe care a trebuit s’o parcurg pân’ la tine a însemnat, doar, un drum abătut în faţa potecii ce n’ar trebui să devieze calea tinereţii mele ce se continuă spre cimitir.