Scrisoare către expeditor - visul

Încolăceşte’mă ca un şarpe, amorţeşte’mă cu’al tău venin…străbate’mi trupul centimetru cu centimetru şi miluieşte’mă cu seva ta (lipicoasă) ce mi se va prelinge pe tot trupul meu, arzând, până mă voi rătăci dincolo de şoldurile tale…ş’apoi lasă’mă să cuceresc piscurile înalte ale sânilor tăi, să’i escaladez treptat cu umeazeala limbii – sfios de parc’ar fi prima dată când păşeşte pe meleagul trupului tău.
Dă’mi convulsii sălbatice cu fiecare fir de păr care’o să m’atingă şi lasă’l să curgă necontenit peste goliciunea mea; să m’atragă unduirea buclelor tale tot mai aproape şi mai aproape până când ne vom cufunda unu’ntr’altu. Inundă’mă cu stropii tăi de sudoare şi lasă’mă să plutesc în derivă pe suprafaţa pielii tale; în pieptul tău să caut să mă înec dar adus la mal de ploape să mă cobori uşor pe ale tale buze şi să mă uiţi pe ele până la următorul “te iubesc”…spus altcuiva. Închide’mă în spatele ochilor tăi şi abandonează’mă, acolo, să’mi petrec eternitatea, dar să nu’ncerci cumva să mă goneşti când ai să’ncerci să clipeşti pentru alţii. Tu formă statică de carne modelată d’ale mele frisoane, nu vreau să’mi plângi în palme…doar ca să nu se’ntărească imaginile din care te’am făurit. Şi mă voi lepăda de hărţi…şi mă voi pierde’n tine, în căutarea fiecărui por de pe pielea ta. La poalele sânilor tăi să mă laşi, cu mine să nu ştiu ce’i de făcut…şi să mă refugiez sub unul dintre ei; s’aştept să treacă ploaia schiţată pe trupul tău de urmele paşilor mei care nu’şi mai găsesc cărarea.
Blestemate aceste ceasuri, târzii, în care noaptea nu m’osteneşte să te privesc şi gemetele tale mutilate de plăcere, urlă în gura mea care nu izbuteşte să depărteze de trupul tău. S’alungăm perna, cearşaful, s’azvârlim (departe) patul…doar noi, în cameră, să ne iubim pe podea…ploaia să ne’atingă, să nu ştim ce este cu ea; de ce plânge peste noi, dar tu să n’o faci să “tacă”…las’o să curgă, să curgă să m’aline…eu prins în părul tău.
Să ne privească, d’aproape, doar luna cum ne iubim şi timidă s’ascundă după nori, oferindu’ne intimidate (cu mult) înainte de zori; şi când soarele va descinde pe genele tale, uşor…atingând una câte una, tu să nu’nchizi ochii şi să continui să m’aţinteşti cu ei…să priveşti, prin raze, înăuntru meu ca s’astupi pustiul din mine.
Iar când trupul meu uscat, coborât de ani nu’ţi va mai fi de folos…voi crede că fiecare rid însemnat va fi poteca (neiluminată) a nopţilor de dragoste pe care le’am petrecut, cu tine în vis…