Delir

Mă crezi nebun?! Încă nu răspunde!
Nu cu mult timp în urmă obişnuiam să adorm cu mirosul dragostei în palme când iubeam, dar această fantezie proprie s’a degradat puţin câte puţin ajungând doar un gând frumos pe care mi’l mai aduc uneori aminte. Nu consider că sunt incapabil să iubesc, iar, doar că felul în care o fac este diferit; de câte ori păşesc pe stradă mă îndrăgostesc, mă despart, iubesc, urăsc, sunt iubit, amant, văduv şi toate aceste ipostaze pentru necunoscute…pentru tine rămân oare acelaşi, iar “ele” doar o bucată de lut pe care o făuresc conform închipuirilor mele?! Probabil că nu, pentru că acelaşi statut, parcă, l’ai avut şi tu…doar că suveranitatea mea sentimentală ce’a permis ca umila ta persoană, mediocră de altfel, să poposească lângă mine a reprezentat tot un gest al cotidianului meu petrecut în furnicarul oraşului.
Când tânjeam, înainte, să te am lângă mine mi’aş fi subţiat pielea tot atingând’o p’a ta (să mă demasc de epiderm) pentru a mă îmbiba cu secreţiile feminismului tău, superficial – născocit ca să te integrezi în imensitatea lanului de plete purtate maiestuos de alte surate. Şi nu mă răvăşea că trebuia să mă complac benevol circumstanţei, căci deficitul persoanei tale îmi încleşta inima şi cu fiecare petală de sânge ce era pompată simţeam cum se ofilea.
Totul a devenit acum o utopie…nu vreau să mai satisfac ritualul de împerechere, să devorez alte trupuri amărui (îndulcite de afecţiunea mea) pe care să le părăsesc apoi lângă mine, în cearşafuri, imediat ce mi’am îndeplinit menirea de semen impecabil. Frumuseţea cu care te îmbrăcai odată, s’a scămoşat şi pare acum a mai multor mâini; materialul ei delicat s’a lăbărţat şi’ar trebui să te sfieşti să’l mai porţi. Rădăcina matinală din care se’nalţă ziua n’o să te mai găsească lângă mine…de azi n’o să mai încerc să caut diferenţe între frunzele marelui copac din care ezit să mă precipit.
Pentru vanitatea ta, ştiind că eşti dornică să răspunzi, revin asupra întrebării: mă crezi nebun?! Şi eu pe tine…