Doi ochi infirmi

“Fulgi de vată cădeau din tavan asupra mea, galoşii şleampăţi (cu’n număr mai mare) m’au purtat spre uşa care scârţâie doar când o deschizi. Umbra oacheşă a camerei şi’a încruntat sprâncenele când am alungat’o (pentru un scurt moment) c’o surdă rază de lumină, mascată mai apoi de statura mea. Fredonam în gând o partitură domoală din care săream note şi în urechea altora, probabil, suna a capodoperă. Universul pereţilor se furişa, de mine, sub ferecatul constant al ochilor mei; simţeam umezeala lor undeva în sus pe gât ca un ghem de lacrimi ce se menţinea acolo c’o voinţă zdravănă. Ingredientele tăcerii dăduseră în clocot, bule de singurătate se revărsau impetuos pe toată podeaua, constrâns, le călcam sub pocnituri de oroare – schilodite de picioare împrăştiate, ascultându’le ultimul răcnet din viaţa lor mută purtată în sfere de linişte.
Secundele se azvârleau, pe rând, sub neliniştea rotativă a ceasului...părea că timpul a obosit să se (tot) plimbe, odată cu el, boleam doborât pe unde nimerisem şi o mare indolenţă trona peste mine. Întrebările, ca şi scormoneala răspunsurilor, mă stârpiseră şi vegheam într’o placidă acalmie. Ca o cărtiţă amestecam solul (nefertil) al amintirilor în neclaritatea amneziei mele, tot săpând printr’un trecut şi prezent relatat prin imaginile altor ochi. Tăiam cruciş pământul pentru al meu mormânt şi duritatea lui se tot îndârjea, spunându’mi parcă să’mi caut locul în altă parte...departe în solitudinea mea.
Fecioria întunericului descinsese, coborând succesiv treapta zilei – ce se dosise îngrămădită sub cuvertura patului meu; mă simţeam ostenit, să’mi mai las amprenta pe fiecare literă...doream să mă întind cât mai difuz pe un aşternut dezordonat, pe care alte trupuri l’au schimonosit pentru a fi comod. Nevralgia gândurilor mele insista asupra timpului ofilit şi petalele prezentului îmi cicatrizaseră pe faţă un zâmbet contrafăcut. Fumul se năucea ascendent prin genele mele spre înăţimea lăcaşului ce se arăta prea’nalt pentru pretenţiile mele de basorelief. Întinzând pe suprafaţa oglinzii chipul meu trudit (de gazeta asfaltată a oraşului pe care o silabisisem pe drum cu limba mergătorilor) m’am simţit plictisit să mai alunec, patinând pe cioburi, spre alţi ochi de gheaţă.”
Să tănjesc dup’un sfârşit identic?! Absurd...fiecare clipă îşi are propriul fine, diferit, precum (galbenul scofâlcitor) al frunzelor sau al picăturilor de ploaie ce plonjează competiţional spre ariditatea călăului lor ce mă acoperă grijuliu.