Cobori la prima?!

Cam de pe când trenul a părăsit gara (ce mă găzduia ospitalieră, în sala d'aşteptare – de la clasa a II'a, doar pe mine: un ins de altfel, remarcabil, cu studii superioare) am tot încercat să’mi regăsesc, în fel şi chip, imaginea ce rătăcea pe meleagurile altor oglinzi. Prima intenţie care m'a'ncercat a fost s’arunc o privire, indiscretă, în geamul pe care l'am aburit instantaneu (o problemă de care te tot loveşti când eşti viu)! Cu o simplă “copcă” în condensul cenuşiu şi deja zăream lumea printr’un “oblon”. Înaintând (spre, tine, o destinaţie oarecare) fereastra s’a descotorosit de mantie şi peisajul mi s’a despuiat în faţa ochilor ca o fetişcană lipsită de scrupule. Totul era sub o zăpadă grea! Brusc am uitat, de oglindirea chipului meu şi priveam în ansamblu bucăţi de pământ multiplicate, tipicar şi nu reuşeam să găsesc nicio deosebire între parcele – formau o vastă suprafaţă , infinită. Tabloul, în stare pură, nu era nicidecum palid ş’avea, chiar, o scânteiere neobişnuită. Pe ţinutul îngheţat tot căutam cea mai vagă nuanţă care mi’ar fi putut încălzi ochii, dar n’am găsit'o, cerul şi pământul se contopeau sub aceeaşi urmă de spoială. Am realizat, apoi, că “viermele mecanizat” constituia singura pată de culoare din imensitatea pustiului alb.
Trecând minute bune, cred – n'aveam un ceas la'ndemână, vederea mă ameţea pur şi simplu. Am început să transpir ca un claustrofob, lucrurile din compartiment îmi păreau că se tot măresc şi eu le privesc, mic, d’undeva de sub banchetă. Mi’am scuturat capul de câteva ori şi’am ieşit pe culoar. Am început un du’te’vino, încercând să scap de obsesivul cadru – dar cu cât măream pasul, pe coridor, privirea îmi era tot mai constrânsă să aţintească geamurile. În scurta călătorie, organizată de ţăcăneala mea, am sesizat că eram singurul călător din tren, la locomotivă neavând acces (fiind uşor despărţită de restul vagoanelor) şi măcar pe controlor să'l fi întâlnit pentru a'mi cere biletul, iar eu lui explicaţii. M’au îngrijorat aceste plăsmuiri şi am decis să revin la locul meu; deschizând uşa am fost întâmpinat perpendicular de veşnicul plai, ce m'a doborât pe canapea. În faţa ochilor mi s’a arătat frâna de urgenţă (considerând’o soluţia viabilă, de moment) în timp ce m'agăţam de ea, cu ambele mâini – balansându'mă acrobatic (ca trenul să şuiere, precum un boiler încins, în gerul d'afară) am sărit, parcă, încercând să'mi strig libertatea şi găsindu'mă tăvălit în zăpadă, am început să schiţez (schilodit) îngeraşi în văzul sfeclelor ce se'arătau, curioase, una câte una pe interval!