Fotograful nopţii

Te'am cunoscut'o ieri (pe seară) într'un album cu fotografii...ochii ţi se asortau uimitor cu umărul gol, iar zâmbetul înrămat între buze îmi spunea parcă: „ai nevoie de aripi pentru a fi fericit”. N'am putut să nu remarc rochia lungă ce'ţi atingea delicat sânii într'o manieră necunoscută mie. Stăteai lungită, privind albastrul cerului ca şi cum i'ai fi înţeles amărăciunea, în timp ce iarba adâncă îţi mângâia spatele. Străbăteam ipostazele chipului expus glacial pe hărtia lucioasă şi părea un curcubeu ce'mi nuanţa irisul, dar în cufărul gurii tale...nestemata tăinuită în pustiu mă tortura sever.
Te'am aşezat în buzunarul de la piept, la braţ ne'am plimbat prin pădure şi ţi'am povestit cum parcurile suferă sintetic şi nu îmbie la rătăcire, mâhnite precum o floare în glastră al cărui pumn de pământ nu'i prieşte nici măcar ca mormânt. Eram convins c'aveai să'mi dai crezare, fiindcă ochii tăi cuprindeau natura neprihănită unde rozele nu'şi încovoaie spatele cerşind lumina prin perdeaua ferestrei. Frunzele – pecete pe pământul greu, cuvântau înaintea paşilor noştrii despre cum orele au încetat numerotarea pe cadranul ceasului...se opriseră silnic să asculte armonia nopţii dirijată dintr'un copac de'o bufniţă. „Să nu te temi (i'am spus) de întunericul pădurii, bezna pare atroce doar privită din spatele lumânării, altminteri este tihnită ca o floare ce se ofileşte!” iar atunci în strânsoare de corset a mâinii mele, frumuseţea ta mi'a despicat în palmă o rană, ca un mac pe care să ţi'l prind după ureche – la presat.
Am ajuns, apoi, acasă – şi după ce'am restituit sublimul portret albumului foto, în lenjeria patului (lâng'a mea pernă) am surprins o floare de mac dormind...am curăţat'o suav de petale, după care te'am sărutat de noapte bună.