Măcelarul

Lumina chircită se amplifica în tăişul lunecos al cuţitului...mânerul umed, de lemn, părea că se mulează în strânsoarea mâinii mele ce'l flutura despicând aerul împovărat. Am lăsat lama argintie să lingă pielea ei vânătă şi'un spic de sânge a izvorât greoi ca dintr'un sol sterp. Un miros rânced-jilav a încălzit temperatura scăzută a mesei de metal...cuţitul s'a afundat până la dispariţie în piciorul ce l'a'nghiţit flămând, amputându'i gura rece; se căţăra în sus pe pulpă în sunetul oaselor zdrobite, fracturând liniştea ca o teacă pentru lama ce despica şoldul, arcuit de durere. A smuls trandafirul cu petale ofilite, pe la capete, dintre picioarele ce'l adăposteau ocrotitor ca un gradinar dibaci şi'o sevă lipicioasă s'a scurs din rădăcină, amestecâdu'se cu cheagurile de sânge coagulat.
„Să nu temi, iubito!” i'am scrijelit pe piept cu limba pumnalului...”eu îţi ador ţeapănul trup, răcoarea şi vântul ce se zbenguie prin tine; freamătul venelor sistat în destinul sleit de frisoanele tale”. În noaptea compusă posac de greieri mi'am plecat capul în perna unde i'am înghesuit infam sânii şi decupându'i urechea am aranjat'o pe note într'o partitură veche ce'avea să cânte nemurirea rozei sale plantate în ghiveciul de la geam. Cu ai săi ochi am pictat un tablou ce'i reda tortura iar din unghii mi'am făurit un stilet cu care să mă sinucid când părul ei va fi purtat pe aripi de corbi.
Tăcerea avea cuib în ea, pitită la subraţ...îşi arăta râtul de drac când căutam să domesticesc făptura despicată. În hălci de carne lăbărţate te'ai întrebat tu, oare, de ce năpasta tăioasă te'a râvnit?!...iubito, nu despera, la abator carnea nu are nume!