Miraj

Oamenii din jurul meu sunt ca nişte oglinzi în care mă privesc; prin ei îmi disting calităţile, îmi ascund timid defectele. Unii sunt de formă ovală din lemn scump tratat cu migală, iar alţii de contur mic – pătrat, din arbori vârstnici cu vopseaua sărită pe la colţuri. Mi se'nfăţişează atârnaţi pe zid sau se sprijină infirmi de'o proteză pe un birou prăfuit; sunt ciclopi cu gene încovoiate şi sprâncene pensate de vânt, iar al lor suflet este mereu boit de culoarea irisului. Ador să mă privesc în oglinzile ce dorm în poşetele fetelor, ce'apoi sunt căscate de la jumătate pentru a se farda în ele; mă faşcinează ritualul machiajului lor deşi pentru ele reprezintă doar un gest uzual.
Să mă zăresc în ochii unui orb ar fi ca atunci când m'aş privi într'o oglindă spartă ale cărei fragmente au fost măturate meticulos şi'a rămas o ramă veche ce mai adăposteşte doar o coală icterică; hăul nu reflectă decât frisoanele din obscur, norii ce'nghit luna, pământul scormonit în care se vâră moartea prefăcută'n vierme. Sticla de vin spartă m'a ferit mereu de realitate, furişat sub strabismul cioburilor roşii întinse pe covor, m'am lipsit de echilibru. Mi'am căutat neîncetat oglindirea între alte ploape dar clipitul lor m'a alungat, poposind gol sub ploaia unei lacrimi.
Mâine când am să mor, negreşit, să înveliţi toate oglinzile cu pânză galbenă – acoperindu'vă ochii cu palmele.