Logodnă

Azi n'am să mă bucur de soare sau să mă plimb prin oraș, cu câteva monede zornăind prin buzunar, o să m'așez ghemuit în râpa detașării ascultând fluierul șuierat de stânci. Ca de multe ori o să mă ispitesc (iar) cu gândul sinuciderii, orchestrat de uneltele convingerii ce mă slujesc foșnind. Mă obsedează intenția unui suicid plănuit obsesiv, nu morțile vulgare, ce lasă mizerie'n urmă...un deces clădit pe aripile tăcerii, o pace interioară ce mă'ndeamnă la sforăit. Am alungat goana norilor ținând draperiile coborâte, nu voiam să asiste la mârșăvia mea premeditată; mirosul părului tău și florile de cireș purtate pe pomeți mi'au mai acordat o șansă, pe care am cheltuit'o vicios ca pe ultimii bani prăpădiți pe băutură...evadarea umblă pe așa de multe cărări încât doar două picioare nu mă pot purta pe toate. Dimineață ți'am sărutat buzele ce zăceau lepădate în ceașca de cafea, tăinuite de zațul gros, le'am pipăit pe furiş (ca pe un trup de soră) le'am mirosit roșul viu în grabă, ca atunci când ți'ascundeai ochii după zăbrele, genele în adâncimea mării, parfumul după mireasma florilor și dragostea în bârlogul negării.
O să las curat după mine, promit! La ce bun să fac gunoi?! Ordonat în mișcări prin albul transparent al ochilor mei strabici...găzduiți de ploapele ce n'atârnă magnetic, eu, doar o palidă stafie a cărei insomnie ține liniștea deocheată. Demonii noștrii domesticiți nu sunt mioare, oricând se abat de la obediența silită...sunt clipe'n care lanțurile se preling în gheare, din scalpuri se'nalță coarne și provoacă răni adânci ce bocesc hemoragic...sunt clipe în care umeazeala curge'n aer, pliscurile pescărușilor mușcă marea, valurile zgârie nisipul cu unghii de scoici și mai sunt clipe în care munții își pleacă piscurile pentru a soarbe roua cu miros de doagă, împrăștiată dintr'o gură de sticlă în care al tău inelar nu s'a nimerit ca dop.