Groparul

A fost un gropar ce locuia într'un sat pustiu, săpa sanţuri în cel mai apropiat oraş pentru o pâine; lopata îi era coclită şi roasă pe alocuri, fruntea cutată, spinarea gheboasă, braţele grele şi încălţările găurite în talpă. În pământ a băgat tot ce se putea: veterani, fecioare, sinucigaşi, gravide, copii, văduve; pe mulţi i'a şi slujit, că pe părinte l'a înhumat pe când era tânăr. Le'a îngropat până şi stârvurile animalelor din monotonie. De urât, fluierând dezordonat (noaptea) mai scurma câte o gaură; nu prea adâncă şi lată ci cât să încapă în ea chircit. Se temea că fără adăpost o să atârne în ciocuri şi gheare iar colţi băloşi vor roade zgomotos la oasele sale. Într'o seară pe când vântul bătea 12 noaptea şi ploaia cânta la clopot, între palmele mânjite îi pâlpâi o rugă: ''Satan, prinţ al tărâmului acoperit, apari în faţa supusului tău săpător!''. Diavolul se'nfăţisă, plictisit, sprijinind o cruce de lemn. Clănţănind cuvintele omul răzbi să vorbească: ''Necuratule, cască pâmântul să m'aşez ca în tron, scobeşte'mi mormânt cu unghiile ascuţite; primeşte'mă întru tine sol întunecat, luna să picure ceară, furtuni să'mprăştie ţărână şi să doboare copaci peste hoitul meu. Vâră'mă adânc în tenebre, damnat pe vecie şi slujitor al umbrei să fiu, dar nu'mi lăsa cavoul dezvelit!''. Satan scuipă golăneşte şi nepăsător îi spune: ''Cine sapă groapa altuia, rămâne ne'ngropat!''