Lemne de foc

Ne strecurăm tiptil printre rădăcinile unui copac, tot mai bătrân – tot mai leneş să'nverzească, să ne adăpostească sub el, să ofilească; să simtă cum dă forma unui şevalet la care'ai să'mi scrijeleşti, cu'n fir de păr, o îmbrăţişare.
Înaintăm, sub radiografia arborilor, pe poteca sternului de un gri sidefat; furişăm câte'o privire, prin arcuirea coastelor, să măsurăm lungimea vântului ce'ţi vâjâie şuviţele. Păr ondulat, ce'ţi porţi şatenul în luntre eşuată pe malul pometelui meu, priveşte'mă îmbujorat ca roşul vinului dospit din gropiţa săpată în obrazul tău.
Ieri, îţi făgăduiam că n'o să'mi veştejescă râvnirea...că'mi eşti veşnică în scobitura ochilor, vie în fântâna gurii (ce ne umezeşte buzele) şi'nrădăcinată, adânc, în mâna de pământ, alb, în care'am semănat primul sărut. Printre gene o să'mi alunece o petală de iris, în glastra urechii tale – se vor desprinde aşchii din trunchiul nostru când freamătul pletelor o să coboare discret pe gât, pe buze şi apoi în palmele ce n'or să răcească, nicicând, sub încleştarea degetelor mele – cu unghii spânzurate, ce'atârnă congelate la pervazul tău.
Aşteaptă'mă tăcută, la o masă...scurtă (să potrivim depărtarea)...fără scaune (să poposim alături)...castanie (să'mpletim surcele de căprui) şi înteţeşte focul din sobă, iubito, cu două agrafe şi vreascurile sicriului meu.